Saptamina asta din urma am fost tare ocupata. Ce sa zic... nu numai Alin Cristea e "ocupat". In primul rind, tatal meu e bolnav. A adunat apa la plamini. I-au scos de doua ori din plaminul sting apa - ultima data peste un kg. Credeam ca e din cauza inimii obosite, dar cardiologul zice ca rinichii sint de vina. A slabit tare... din punct de vedere fizic - dar inauntrul lui a ramas acelasi vultur de altadata. Va rog sa va rugati pentru el, ca Domnul sa-l tina tare pina la sfirsit!
Fata mea cea mai mare a venit pentru weekendul trecut sa-l vada pe bunicul ei... si si-a adus nepotul cu ea si pe mamica lui, pentru ca cea mai tinara generatie a familiei sa se intilneasca cu cea mai in virsta. Am un stranepot tare, tare dragalas. Iar pe mamica lui am adoptat-o, ce mai!!!
Mai pui la socoteala caldura de 100 de grade F si faptul ca la 60 de ani nu mai am energia de altadata - peste oboseala acestui weekend cu musafiri si evenimente... oare ce credeti ca mi-a lipsit? Sa ma iau in gura cu Alin... aia imi lipsea? NUUUU!!!
Am scris ce am scris zilele astea sa ii raspund la obraznicii, dar am indoieli ca am facut un lucru bun. In primul rind nu inteleg de ce reuseste sa ma enerveze cu articolele lui. Aceleasi cuvinte nesarate, aceleasi invinuiri mai mult sau mai putin reale sau importante. Ce treaba poate avea el cu greselile mele de ortografie? Sau ce-l deranjeaza ca am scris ca am 400 sau 1000 de cititori sau de pagini. Ca daca as pune tot timpul pe blog socoteli de genul asta - adica sa va spun citi citesc, cite articole am... etc, as mai zice ca l-am provocat si ca sintem in ceva intrecere. Dar scopul cu care scriu e altul.
Am fost de multe ori transparenta, sperind ca experientele mele de viata sa ajute poate pe cineva. Nu sintem toti la fel... Nu am o educatie inalta, dar mai sint oameni de nivelul meu care scriu... si altii care citesc. Scriu ca scrisul ma ajuta pe mine - este un fel de terapie. Scriu pentru ca vreau sa spun ceva si poate nu am cui. Scriu pentru ca am gasit mingaiere, si bucurie, si dragoste si as vrea sa le spun si altora unde sa caute daca au nevoie de aceste lucruri.
Scriu pentru ca asta este limba secolului nostru si urmez o porunca veche data de Domnul Isus - sa spun altora despre El. Eu cred ca oamenii de orice rang, educatie, pozitie sociala... toti avem nevoie de El. Si asa cum stiu si inteleg eu, vreau sa imi fac datoria.
Atunci de ce ma impiedic de un "ciot"? De ce?
De ce reuseste omul asta sa ma scoata din balamale asa de usor? Si mai ales... cum sa fac sa-l ignor? Ca vad ca pe Alin nu-l poate convinge nimeni sa-si vada de ale lui. Nici nu ai unde sa-l incadrezi, ca parca e o categorie aparte.
Acuma e adevarat ca mediile de viata in care traim ne schimba. E adevarat si ca satulul il intelege mai greu pe flamind. Circumstantele ne schimba si ne ajusteaza... si mediul in care traim are mult de-a face cu ceea ce devenim. Prieteniile proaste ii duc pe copiii nostri in locuri periculoase. Iar o societate putreda ii va afecta pe membrii ei. Atitudinea oamenilor este asa de influentabila si fluida.
Ma gindeam la gloata care si-a asezat hainele pe jos, ca sa treaca Domnul Isus peste ele, pentru ca in scurt timp sa urle ca niste descreierati... "La moarte cu El!"... Ce anume i-a schimbat asa? Sau poate intrebarea potrivita ar fi... CINE?
Singurul mijloc de a ramine stabili in comportament si atitudine, de a sta linga valorile pe care le-am imbratisat atunci cind am acceptat sa devenim copiii Domnului este sa stam mereu linga El... Si atitudinea Domnului Isus a fost atit de neasteptata... ce exemplu minunat!... "El n-a deschis gura".
Asa ar fi trebuit sa actionez si eu, dar... uite ca n-am facut-o. Si mai rau decit atit... parca am si o satisfactie ca..."i-am zis-o"!
Doamne, ai mila de mine si vezi ce faci cu bizdicul asta evanghelic... ca tare ma tem ca daca nu-si vede de treaba lui... iar ma iau de el!
