LUMINA... NU LASA UMBRE

  

      Deunazi, fata mea cea mai mica – are 32 de ani – mi-a zis ca a inteles in sfirsit ca ar fi mai bine sa invete de la mine unele lucruri pe care le-am experimentat pe propria piele… de ce sa mai naduseasca si ea pentru acelasi soi de probleme pentru care eu am nadusit odata. Nu-i asta un semn de intelepciune?
     Numai ca intelepciunea asta vine uneori tirziu de tot; dupa ce ne-am batut de multe praguri de sus, ca sa le vedem pe cele de jos. Oare de ce sintem asa de incapatinati? Vorbesc ca de obicei de mine, ca pe mine ma cunosc cel mai bine.

    Ca un Tata iubitor, Dumnezeu ne-a trasat tot felul de rinduieli dupa care sa ne conducem; ce sa spun… tot invers ne vine sa facem. El zice "veniti la Mine...", dar noi ne indepartam. El zice "gustati si vedeti ce bun este Domnul", iar noi umblam flaminzi cautind sa ne satisfacem apetitul cu lucruri stricate. El zice "capatati odihna", si noi ne strufocam cu toate problemele. El zice "aruncati asupra Mea", dar oi ne ambitionam mai tare sa ne caram poverile...
     Tare greu imi vine sa zic "faca-se voia Ta"... chit ca stiu precis ca voia Lui este exact ce imi lipseste!