PERSPECTIVE NOI

   

Ciudat cum privim viata din perspectiva virstei! Va mai amintiti timpul cind cei din casa sau cunoscutii ne intrebau: "Ce vrei sa te faci cind cresti mare?" Da... a existat si perioada aia. Eu voiam sa ma fac arhitect. Aveam si un proiect de casa... rotunda, cu etaj si... cu piscina. De la etaj saream direct in piscina. Trebuie sa spun si asta... am astazi 60 de ani si nu stiu sa inot. Piscina am avut. De sarit... am sarit odata de la etaj, dar nu in piscina si nu de distractie.
     Apoi am visat o familie, sa fiu o sotie iubita si iubitoare. Am adunat tot felul de retete de bucate intr-un carnetel inca de pe la 15-16 ani. Am invatat sa cos, sa tricotez, sa brodez. Mi-a placut sa decorez, sa pictez... sa cint la instrumente. Am fost activa in biserica... M-am straduit sa fiu... dar se pare ca nu am fost indeajuns si... am ramas in final singura... doar cu fetele mele de la care primesc si azi felicitari si de ziua mamei, si de ziua tatalui. Noi am fost o familie. Si Ii multumesc Domnului pentru familia mea. Si Ii multumesc Domnului ca fetele mele au astazi si ele familii. Familii pentru care s-au rugat, au jertfit si pe care cu ajutorul Lui le-au pastrat. Si in ziua de astazi nu e putin lucru asa ceva!
      Ce am mai visat? Cit din ce am visat am realizat? Orice femeie vrea sa aiba casa ei. Si o am. Am chiar mai mult decit mi-am dorit sau as avea nevoie. Calatoresc in fiecare an. Este asa o bucurie aparte sa vad locuri, si oameni, si traiuri, si arta, si istorie, si... sa ma minunez de tot ce a creat Dumnezeu si de ce a ingaduit oamenilor sa faca. Am un job bun, oameni faini in jurul meu... Am prieteni peste tot.
     Dar cum viata este o calatorie... la 60 de ani cred eu ca sint mai aproape de destinatie ca oricind. Imi amintesc de o cintare de-a noastra care zice ca numai ce ai facut pentru Domnul, numai aceea "va sta" si ma tem ca n-am investit suficient in singurele stocuri care nu isi pierd valoarea. Poate nu e prea tirziu pentru investitii... poate tilharul in ultimele lui clipe de viata ne-a mai dat o lectie - ca niciodata nu e prea tirziu atita timp cit inca mai avem suflare.
     Si da... unii poate sintem pe finalul calatoriei; dar Dumnezeu poate sa ne invioreze si sa intinerim ca vulturii. Stiti cum intineresc vulturii? Se asaza pe o culme inalta - undeva unde sa fie protejati si acolo isi smulg cu ciocul toate penele, dupa care bat cu ciocul in stinca pina le cade ciocul. Apoi stau si asteapta flaminzi si despuiati sa le creasca un cioc nou si pene noi cu care sa zboare din nou dincolo de nori, deasupra furtunilor... Nu cred ca e un proces usor intinerirea asta tirzie... nici smulsul penelor, dar mai ales treaba cu "ciocul"... e de speriat aproape. Dar cind ma gindesc la zborul acela inalt si maiestuos... si la perspectivele de dincolo de cortina norilor... ah... ce dor ma apuca de tineretea pe care ne-o promite El!...