VREMEA MULTUMIRILOR

Am lipsit o vreme de pe blog. Am stat in spital linga Deb - abia astazi am ajuns acasa. Au fost zece zile dificile. Am sa postez aici ultimul mesaj de pe facebook, care cuprinde pe scurt aceasta perioada.

     Good news everybody! God is good and answer prayers! Să vă povestesc prin ce am trecut în ultimele cîteva zile. Știu că mulți v-ați rugat pentru Deb: persoane fizice, grupuri de surori și cîteva biserici chiar. Domnul din ceruri a auzit și a răspuns așa cum a promis. Operația prin care i-au scos jumătate de metru de intestin și în care au rearanjat colonul, care era strangulat, a reușit. Chirurgul a zis că a fost cea mai dificilă operație de genul ăsta din cîte a avut vreodată. A zîmbit cînd a ieșit din operație și ne-a spus că 99% operația a fost un succes. Ne-am bucurat mult pentru că după operație porțiunea de intestin unde a lucrat el funcționa perfect. 
     A doua zi după operație însă Deb a început să vomite pînă și cea mai mică înghițitură de apă. A vomitat așa vreo două zile pînă cînd au început să se îngrijoreze că ceva nu este în regulă. Pentru că nu putea să înghită nimic fără să vomite, i-au băgat un tub pe nas pînă în stomac și mai întîi i-au scos o jumătate de litru de acid și apoi i-au introdus o substanță care să fie vizibilă la un șir de x-rays pe care aveau să le facă pe parcursul unei zile tot la cîteva ore, ca să vadă cum progresează în sistemul ei digestiv. 
     Ieri la ora 8 jumate, radiologul a scris raportul în care spunea că substanța a parcurs toată distanța și nu este niciun blocaj, doar că sistemul ei digestiv este foarte leneș. Și asta ar fi de înțeles datorită faptului că era pe medicamente de durere puternice și că avea o istorie veche în care mîncarea stătea in sistem mult mai mult decît ar fi trebuit din cauza problemelor intestinale - redundant intestin etc. 
     Numai că doctorul care a comandat acest test, din motive necunoscute de noi și neînțelese, nu a luat o decizie imediat ce testul a fost făcut și raportul trimis. Astfel încît mai bine de 30 de ore fata mea a stat cu tubul în nas și nu i s-a dat voie să bea nici măcar un strop de apă. Am tot întrebat eu politicoasă, mi s-a tot explicat cînd de un cadru medical, cînd de altul... Pînă cînd astăzi mă uitam cu disperare la fata mea slăbită, ca evreii din centrele de concentrare, care și-a pierdut puterea de a mai lupta... Mi-a zis: "Mami, nu mă mai ascultă corpul ăsta... Nu mai pot" . La un moment dat, în timp ce o masam ușor pe mîini a deschis ochii și mi-a zis: "Te rog să nu îi lași să îmi pună tub prin care să mă hrănească." Asta după ce mă anunțase în ultimele nopți de cîteva ori că ar fi mai bine să moară. 
     M-am dus la cabinetul medical și am cerut să vorbesc cu cineva. Era ora 12:00 a.m. Nici urmă de doctor să ne spună ce urmează. Am dat telefon la Danny, soțul ei, și am convenit amîndoi că am așteptat destul și că trecem la acțiune. Eu am insistat la personalul medical să-i cheme pe radiolog și pe doctor să ia o decizie. Să scurtez povestea... Am promis că rup cîteva gîturi pe aici pe la spital, și Danny a sunat la numerele de contact ale spitalului și a făcut și el cîteva promisiuni. M-am întors la patul fetei mele, care cu o voce abia auzită, a început să se roage: pentru un răspuns, pentru ca să îi scoată tubul... și pentru un pahar de apă. 
     În timp ce se ruga a intrat chirurgul care tocmai a fost anunțat, cred eu, că urmează să fie strangulat și a întrebat cu o voce veselă și indignată în același timp: "De ce mai ai tubul ăla în gît? Rezultatele sînt bune și mîine mergi acasă. Să îți scoată tubul și să îți dea să bei apă și să mănînci." M-am uitat la el ca la un obiect foarte "prețios". Și l-am întrebat: "Și tu acuma ne spui? După atîta timp? Tu nu ai văzut că e numai piele și os și nu ai știut că nu a mîncat de 10 zile?" 
     Furioasă cum eram, am uitat însă ce era esențial. Si Deb m-a corectat... Mai învățasem eu lecția asta odată nu demult, cînd eram cu Tati în spital. Lecția mulțumirii. Vestea era bună, și ăsta nu era un moment de făcut dreptate și scandal... ci era un moment de mulțumire. Și anul ăsta am atîtea motive de mulțumire CÎT nici nu vă pot spune. Fie ca niciodată să nu uit niciuna din binefacerile Lui!