CHIAR DACA AR FI SA UMBLU PRIN VALEA UMBREI...

 

     Ma lamentam deunazi… parca nu-i drept cind necazurile vin unul dupa altul. Si cind esti prins in virtejul lor, al necazurilor… pare pentru un timp ca nu-i iesire, nu-i scapare, nu-i nadejde… de nicaieri. Si totusi, El ne trece prin necazuri asa cum i-a trecut pe evrei prin Marea Rosie… si ne scoate “uscati” din marea tuturor ingrijorarilor.

     Asa vorbeam cu fiica mea cea mica pe care o asteapta o operatie grea pe 16 luna asta. Bunicul ei, tatal meu – si el este slabit din cale-afara. El, stilpul, nadejdea, puterea familiei… a ajuns la virsta cind stilpii tremura si luminile sint gata sa se stinga… si casa lui paminteasca asteapta odihna. Ce oare sa-i mai spun fiicei mele sa o incurajez cind si eu tremur parca de grija zilei de miine? Si totusi, alaturi de mine pe scaunul din fata al masinii, cu ochi mari, tristi, obositi… fetita mea draga asteapta mingaiere, incurajare… speranta - de la mine. Si eu… tremur si eu ca o frunza in bataia vintului!

     Dar… cautind ceva in minte sa ii spun… mi-am amintit de evrei si de cei 400 de ani de robie in Egipt… si de plecarea lor si de trecerea Marii Rosii… si inca de peripetiile care au urmat. Si am inceput sa-i povestesc…

    ….“Nu a fost un “drive through”… ca la Sturbucks… ii spun eu… comanzi si astepti la fereastra sa iti dea ce ai comandat… si astepti ca ceasca de cafea sa fie exact dupa reteta ce le-ai dat-o… nici mai dulce, nici mai tare, nici mai calda… si cu mirodeniile precise… nici mai mult, nici mai putin… Vezi tu, fetita mea… viata noastra este mai degraba ca iesirea din Egipt… cu absolut toate peripetiile ei…”

     Si am inceput cu Deb sa ne imaginam iesirea din Egipt… calabalicurile, mersul pe jos… lipsa de informatii… Am mai pleca noi astazi undeva fara harta si fara informatii? Vrem, sa stim exact unde si cind ajungem. Orice intirziere ne produce stres… Si odata porniti la drum, poate nu ne place compania celorlalti: or fi unii galagiosi, altii smiorcaiti… si altii obraznici. Si se imping… si calabalicurile devin din ce in ce mai grele. Si ne obisnuim si cu marsul asta dezordonat… dar uite ca se aude ceva in urma… si unii zic ca vin egiptenii dupa noi. Pai cu ce sa ne aparam? Cu aluatul din covata? Facem aluatul covrigei si ii aruncam dupa ei?

    Cumva ne-am oprit… vai mie… am ajuns la marginea marii. Pai unde sa ne ducem? Vezi daca ne-am luat dupa filfizonul de Moise? Ca el crede ca le stie pe toate…???!!!

Dar ridica Moise miinile in sus si, ce sa vezi, ca un vint puternic se porneste… te pomenesti ca ne ia si ne duce dincolo… tare fain ar mai fi! Ca Aladin cu covorul lui fermecat…  Dar nu se intimpla asa… Calatoria asta nu se mai sfirseste… si necazurile nu se mai opresc. S-a facut un drum prin mare si pereti uriasi de apa strajuiesc cararea prin care trebuie sa trecem. Ni se leaga iarba de mare de picioare si ne aluneca piciorele pasind pe locuri neumblate de fiinte omenesti. Ne adincim in nisip pina la genunchi pe cind ne uitam la pestii ce-si scot ba o aripa ba o coada din zidul de apa. Un peste mai mare se uita cu ochi flaminzi la noi… grabim pasul, dar ne impiedicam din cauza grabei. Doamne… cit o sa mai dureze drumul asta?

      Uite asa vorbeam cu Deb si amindoua pictam si teseam cu noi imagini aceasta calatorie a evreilor. Am realizat ca Dumnezeu ne poarta pe toti prin tot felul de locuri si traim tot felul de peripetii. Fiecare avem calatoria noastra pina sa ajungem in mult doritul Canaan. Citind despre calatoria evreilor putem sa ne gindim la acest drum in mod superficial; au plecat, au trecut si au ajuns… sau…sa ne punem imaginatia la lucru. Vom realiza ca a fost un drum periculos, anevoios, plin de peripetii. Da, Dumnezeu i-a calauzit si i-a scos din Egipt, dar evreii au trebuit sa paseasca pe propriile lor picioare nu pe..."aripile vintului"... si prin mare, si prin desert. Da, Dumnezeu i-a hranit si i-a tinut sub nor in timpul zilei ca sa nu faca insolatie si i-a incalzit cu foc noaptea ca sa nu dirdiie de frig - si le-a tinut si hainele si sandalele sa nu se rupa - dar nu le-a dat sandale noi si dupa ultima moda din casa lui Faraon,  ci au trebuit sa se imbrace cu aceleasi toale 40 de ani. Unele domnisoare ar face icter negru numai la gindul asta… va puteti imagina?

     Ne-am uitat cu Deb una la alta si am inteles ceva. Ca Dumnezeu ne va scoate la liman - ca asa face El de fiecare data dar s-ar putea sa mirosim cum miroase  fundul marii sau sa fim demodate si obosite. Ca s-ar putea ca mana sa nu fie dupa reteta noastra favorita si… povestea poate continua. DAR… un lucru este sigur… Fie marea cit de adinca, si desertul cit de cald, si de prafuit, si de periculos… cu El de mina vom ajunge la destinatie. Si la ora asta… este singurul lucru care ne intereseaza.