NE ODIHNIM IN EL...

     Am venit de citeva zile din Bay Area de la spital. Sintem cu Deb acasa... si in afara primejdiei - cel putin a primejdiei pe care o cunosteam acum citeva saptamini. Deb se vindeca incet. A inceput sa manince, si organismul ei a inceput sa lucreze dupa legile si regulile dupa care a fost plamadit. E nevoie de timp, si hrana potrivita, si ingrijire. Am trecut impreuna cu ea printr-o vale adinca. Cu vreo douazeci de ani in urma am trecut cu cealalta fiica a mea Laura printr-o experienta la fel de grea

(https://www.blogger.com/blogger.gblogID=2561322590697100113#editor/target=post;postID=7097455174202339867;onPublishedMenu=allposts;onClosedMenu=allposts;postNum=38;src=postname)
Un lucru curios... abia dupa ce am trecut de valea umbrelor mortii am putut intelege in cite pericole am fost si cit de aproape de moarte am fost de fiecare data. In 1992 cind am fost electrocutata la 12.000 de Volti am experimentat acelasi lucru. Dumnezeu ne trece mereu prin situatii care omeneste nu au iesire, nu au rezolvare... si o face ca sa intelegem ca depindem de El in totalitate.

     Asa cum ziceam... sint acasa de citeva zile. Am adus-o pe Deb acasa de la spital in ajunul Sarbatorii de Multumire. Un fel de usurare, euforie, bucurie... sentimente fara nume mi-au invadat fiinta. In orice caz, dupa fiecare victorie - dupa fiecare urcus, urmeaza si un coboris. Si ultimele citeva zile le-am petrecut in coboris"... mai mult in pat. Deb se vindeca treptat, iar eu cred ca am o pneumonie "pe picioare" cum zic americanii. Am avut aerul conditionat in cap tot timpul cit am stat linga Deb in spital si cind m-am relaxat un pic acasa, m-au doborit oboseala si raceala capatata. Dar... intocmai ca soldatii raniti dupa o batalie... continuam sa ne bucuram de victorie.
     S-ar cadea sa cintam de bucurie si sa Ii multumim; dar mai mult ne odihnim sufletele si trupurile istovite, asezate confortabil in Mina Celui care ne-a scos din cuptorul aprins. Ce Tata bun avem... si ce bine ca Domnul Isus ne-a invatat sa ne rugam rugaciunea "Tatal Nostru"!!! Felul cum ne invata Domnul Isus sa ne apropiem de Dumnezeu este intim si plin de gingasie - astfel incit sa nu ne speriem de El. Putem sa venim rupti, bolnavi, flaminzi si goi... in orice stare am fi la Acest Dumnezeu  atita vreme cit venim sinceri ).
     Dumnezeul nostru nu ne cere sa ne aruncam in aer pentru El, nu ne cere sa savirsim crime hidoase ca sa-I intram in gratii. Ne cere sa-i iubim pe cei din jur si sa ne odihnim sub aripile Lui ocrotitoare. Si da... asta este exact ce facem acum. Ne odihnim in El... si in promisiunea ce ne-a facut-o cind ne-a spus... "cu niciun chip nu te voi lasa"...!!!