IN NUMELE DRAGOSTEI!!!

Dintr-o carte de-a lui Charles R.Swindoll numita “Hope Again” ("Speranta din nou") va traduc o parte, pentru ca vorbeste despre dragostea dintre frati - important atribut al oricarui credincios. Sper sa va mearga la inima. Mie mi-a mers.

………………………………
Inainte ca Andrew Jackson sa devina al saptelea presedinte al Statelor Unite, el a servit in armata ca Major General in Tennessee. In timpul razboiului din 1812, trupele de sub comanda lui au atins o stare morala foarte prapastioasa. Prin urmare se pretau la certuri, neintelegeri de tot felul si se bateau intre ele. S-a raportat ca in aceasta situatie, Batrinul Hickory i-a adunat pe toti la un loc intr-un moment in care tensiunea atingea cote maxime si le-a spus… "Domnilor! Vreau sa va amintesc ca dusmanul este… acolo!"

Trista lui fraza in care le-a amintit unde este dusmanul real ar fi un cuvint potrivit pentru biserica de azi. De fapt, ma tot gindesc ca poate Christos citeodata Se uita la noi si spune oftind… "Credinciosilor… dusmanul vostru este… acolo!" Nu va mai incaierati! Ia mina de pe fratele tau! Suportati-va si ajutati-va unul pe altul! Aveti incredere unul in celalalt! Ajutati-va unul pe altul! Rugati-va unul pentru altul! Iubiti-va unul pe altul!”

Unul dintre cele mai profunde comentarii la adresa bisericii primare a venit de pe buzele unui om numit Aristide, trimis de Imparatul Adrian sa spioneze acele creaturi ciudate numite "crestini". Si vazindu-i in actiune, Aristide s-a reintors la imparat cu un raport ciudat. Cuvintele lui nemuritoare spuse imparatului au avut ecou de-a lungul istoriei. "Iata cit de mult se iubesc intre ei!"

Dar cit de des auzim aceste cuvinte in zilele noastre de la cei ce nu Il cunosc pe Christos, si care ne-au privit si analizat pe noi, cei ce Il cunoastem si spunem ca suntem ai Lui? Sint inclinat sa cred ca vor spune… "Iata cit de mult se lovesc unul pe altul! Iata cit de mult se judeca unul pe altul!"

Generatia noastra este generatia care a dat o noua valoare si intelegere practicii rusinoase a vorbirii de rau intre frati si a ponegririlor intre surori. Ai crede ca suntem dusmani, nu membri ai aceleiasi familii. Ceva nu e bine cu scena asta!

Marca, semnul crestinismului ar trebui sa fie un semn de unitate si dragoste adevarata pentru altii, dar biserica de azi foarte rar demonstreaza aceste calitati. Suntem de-a dreptul priviti cu dispret de lume ca oameni care isi cauta folosul lor personal, si nu ca oameni plini de dragoste si uniti intre ei. Poti sa pui la indoiala acest adevar? Numai paseste intr-o librarie de carti crestine si citeste titlurile cartilor. Care este impresia pe care o ai? Titlurile cartilor iti vorbesc despre dragoste si unitate in trupul lui Christos? Sau reflecta polarizarea, criticismul si judecatile pe care ni le facem unii altora? Ba chiar mai mult… stai deoparte si observa ce se intimpla in propria ta biserica. Esti coplesit de dragostea si unitatea care se revarsa din trupul local de credinciosi? Sau esti intristat si dezamagit de jocurile politice pentru putere si neintelegerile marunte care blocheaza abilitatea membrilor bisericii de a se intelege unii cu altii?

UN SUFLET NOBIL...

Traducere
Rodica Botan
(Este o poveste mai veche... dar pe care mi-o reamintesc mereu cu placere. Imi aminteste povestea asta ca ceea ce da frumusete unui om este bunatatea lui. Imi aminteste ca ceea ce  apreciaza Dumnezeu - noi nu avem voie sa dispretuim; imi aminteste ca omul vede ce este afara, dar Dumnezeu cunoaste inima... imi mai aminteste ca inima mea si inteligenta mea ma pot duce in eroare. Povestea asta ma invata sa nu judec dupa aparente - si inca multe alte lucruri... Daca cititi povestea de mai jos, imi veti da dreptate. Si apoi... este una dintre povestirile mele preferate... ingaduiti-ma!... )


Casa noastra era peste drum de intrarea in clinica Spitalului John Hopkins din Baltimore. Noi locuiam la parter, iar primul etaj il inchiriam mereu la pacientii care nu locuiau in oras si trebuiau sa ramina mai mult timp in Baltimore pentru tratament.

Intr-o seara de vara pregateam cina, cind aud o bataie in usa, deschid si dau de un om tare, tare urit. Mi-am zis eu… "Nu-i mai inalt decit baietelul meu de 8 ani" si l-am masurat lung cu privirea de sus si pina jos pe acest om marunt, cu o infatisare atit de ciudata.

Dar ceea ce era si mai respingator era fata lui umflata mai mult intr-o parte, rosie, aratind ca o rana vie. Cu toate astea, vocea lui imi suna placut cind imi spuse "Buna seara". Va deranjez doar sa intreb daca nu aveti cumva o camera de inchiriat pentru la noapte. Am venit azi-dimineata la tratament, de pe Coasta de Est si nu am autobuz de intoarcere pina miine".

Mi-a mai spus ca de la prinz tot cauta dupa o camera sa inchirieze, dar fara succes. "Nimeni nu are o camera libera… Cred ca din cauza fetei mele", a mai zis omul." Stiu ca arat teribil, dar doctorul mi-a spus ca, poate, cu inca putin tratament…"

Am ezitat pentru un moment, dar cuvintele urmatoare m-au convins… "As putea sa dorm chiar si aici afara pe prispa, pe scaunul asta. Autobuzul meu pleaca devreme dimineata."

I-am spus insa ca o sa-i gasim un pat sa doarma, dar sa astepte putin si sa se odihneasca pina termin cina. M-am dus inapoi in casa si am terminat cina, si cind am fost gata cu mincarea, l-am poftit si pe el la masa. "Nu, multumesc", mi-a raspuns el, "am mincat deja"… si mi-a aratat o punga maronie...

Mi-am spalat vasele si m-am pus pe prispa in fata casei, sa stau un pic de vorba cu el. Nu mi-a trebuit mult sa realizez ca omul asta avea o inima uriasa inghesuita intr-un corp marunt. Mi-a spus ca el este pescar de meserie si ca o intretine pe fiica lui, care are cinci copii si un sot care nu putea munci din pricina unui accident care-l lasase invalid.

Si nu mi-a spus asta ca sa se vaite… de fapt fiecare fraza era inceputa cu laude la adresa lui Dumnezeu care il binecuvinta asa de mult. Era multumit ca desi era bolnav cu un fel de cancer de piele, boala lui nu era dureroasa… si Ii multumea lui Dumnezeu pentru ca-l ajuta inca sa isi intretina familia.

Cind veni timpul de mers la culcare, am pus un pat de campanie in camera copiilor mei pentru el. Cind m-am trezit de dimineata, asternutul era deja frumos impaturit si omul nostru astepta pe prispa.

A refuzat sa ia micul dejun, dar inainte de a pleca la autobuz, cu greutate, parca ar fi cerut o favoare uriasa, m-a intrebat daca poate veni pentru urmatorul tratament sa stea tot la noi. "N-am sa va deranjez deloc'', mai zise el… "pot dormi afara pe prispa". A facut o mica pauza, dupa care a mai zis… "Copiii tai m-au facut sa ma simt asa de bine!... Oamenii mari sint deranjati cind imi vad fata, dar pe copiii tai vad ca nu-i deranjeaza". I-am spus ca il vom primi din nou cu placere.

Pentru urmatorul tratament, a venit un pic inainte de ora sapte dimineata. Ne-a adus ca dar un peste urias si cele mai mari si frumoase stridii pe care le vazusem vreodata. Mi-a spus ca le-a pescuit in dimineata aia, ca sa ni le aduca proaspete. Stiind ca a luat autobuzul dimineata la 4 mi-am facut in gind socoteala cit de dimineata s-a sculat, ca sa pescuiasca pentru noi…

In anii ce au urmat, a venit mereu sa stea la noi cind venea la tratament, si nu a fost o data sa vina cu mina goala, fara sa ne aduca peste proaspat sau verdeturi din propria lui gradina.

Alta data am primit pachete la posta… totdeauna aduse special: peste, stridii, spanac proaspat… ori alte legume, cu minutiozitate spalate si aranjate. Ca sa ni le trimita, trebuia sa mearga pe jos nu mai putin de trei mile… iar stiind cit de sarac era, facea ca darurile lui sa fie si mai valoroase…

Cind primeam aceste daruri, imi mai aminteam si de comentariile vecinei mele cind l-a vazut plecind de la noi in prima dimineata… "L-ai tinut la tine peste noapte pe omul ala ingrozitor? Eu l-am alungat. Poti sa-ti pierzi chiriasii daca gazduiesti oameni ca el".

Si poate e adevarat ca am pierdut niste chiriasi de citeva ori din cauza lui. Dar… oh, numai daca ar fi putut ei sa-l cunoasca cu adevarat, propriile lor boli li s-ar fi parut mai usor de indurat. Stiu ca familia mea s-a simtit totdeauna onorata si binecuvintata sa-l fi cunoscut. De la el am invatat sa acceptam si cele rele fara sa cirtim, si cele bune cu multumiri lui Dumnezeu.

Nu demult am vizitat o prietena care avea o mica sera. Si cum imi arata toate florile ei, ne-am indreptat catre una care era mult mai frumoasa decit toate celelalte pecare le vazusem acolo… o crizantema galbena, ca o explozie de flori minunate… Spre surprinderea mea, prietena mea o pusese intr-o galeata ciobita si ruginita. M-am gindit in sinea mea… "daca asta ar fi fost a mea, o puneam in cel mai frumos ghiveci de flori".

Prietena mea insa m-a facut sa-mi schimb atitudinea. "N-am mai avut ghivece", mi-a zis ea, "si stiind cit o sa fie de frumoasa, m-am gindit ca n-o sa se supere sa stea in galeata asta ruginita, pina o sa o plantez in gradina…"

Cred ca s-o fi intrebat de ce rid cu atita placere… dar eu imi imaginam scena care s-a petrecut in cer… si cum Dumnezeu poate o fi zis cind a trebuit sa trimita sufletul acestui pescar sa se nasca pe planeta noastra… "Un suflet asa nobil... n-o sa se supere sa inceapa viata in corpul asta asa de mic"…

Toate astea s-au petrecut cu mult timp in urma… si imi imaginez cum in gradina lui Dumnezeu, acel suflet minunat o fi crescut deja inalt si frumos…

Dumnezeu nu Se uita la lucrurile la care ne uitam noi. Oamenii se uita la omul dinafara, dar Dumnezeu ne cunoaste inima.

NU SINT DOUA FRUNZE LA FEL...

Karen Culver
traducere de  Rodica Botan

Nu de mult, sotul meu cu care aveam mai bine de 13 ani de casatorie mi-a marturisit ca acum 13 ani a avut un moment inainte de nunta cind nu era sigur daca vrea sa continue si sa se casatoreasca cu mine. Cu o seara inainte de nunta, s-a oprit la hall, unde urma sa fie ceremonia, ca sa lase ceva acolo. Parintii mei erau deja acolo. Mama mea, cunoscuta pentru priceperea si talentul ei la bucatarie, si-a luat asupra ei obligatia de a hrani nici mai mult nici mai putin de 150 de persoane. Cind cel care urma sa imi fie sot a pasit inauntru, l-a gasit pe tata lipit placid de usiorul usii de la intrare, si pe mama alduindu-l si blagoslovindu-l non-stop – fara sa faca pauze de respiratie. Tata statea fara sa spuna un cuvint, in timp ce mama isi flutura lista ei de nemultumiri la adresa lui. Totul era din cauza lui… de la faptul ca era cu un borcan mai putin de castraveti murati pina la faptul ca sunca a fost taiata prea subtire. El sarmanul era vinovat de toate.

Cei care i-au cunoscut pe parintii mei ar putea sa va spuna – casatoria lor a fost un pic …curioasa. Si cu toata sinceritatea, unii ar putea sa spuna ca mama a fost fericita si ca tata …n-a avut noroc. Cum eu sint singurul lor copil, am crescut in aceasta atmosfera si am fost martora acestei relatii peculiare (ciudate). Cind m-am nascut eu, ei erau deja casatoriti de peste douazeci de ani. M-am intrebat mai intotdeauna daca si alte familii traiesc la fel. Si cu trecerea anilor, cu cit ma maturizam, cu atit studiam mai mult aceasta relatie… si cu cit ii studiam mai mult, cu atita ma miram …nu numai cum de s-au casatorit, ci si cum de nu divorteaza cind divortul este atit de obisnuit in zilele noastre, ca schimbatul uleiului la masina.

Cind am fost de 16 ani, mama care era diabetica a devenit foarte bolnava pentru vreo 10 zile. Am venit acasa de la jobul meu part-time (4 ore pe zi de obicei) intr-o dupa amiaza, ca sa-l gasesc pe tata la masa din bucatarie jucind solitar dupa solitar. La fiecare citeva minute se uita la ceas. Nu cinase inca… poate si pentru ca in afara de a face o cafea nu prea era expert la bucatarie. I-am pregatit ceva cald de mincare in timp ce continua sa joace solitar. Telefonul a sunat, asa ca am mers in salon sa raspund.

-Hello, draga mea…
-Hi, mom. Sper ca te simti mai bine decit te-ai simtit azi-dimineata cind te-am vizitat…
-Mult mai bine. Tatal tau mai e acasa sau a plecat?
-N-a plecat - inca-i aici…
-Nu stii daca s-a oprit in drum spre casa sa manince? L-am trimis acasa. Are nevoie sa se odihneasca. Arata tare obosit. I-am spus sa se opreasca in drum si sa isi ia un hamburger sau ceva de mincare. Mincarea de la spital este ingrozitoare. N-are rost sa manince aici… rau destul ca trebuie eu sa maninc. I-am spus sa nu vina inapoi pina dupa ora sase.
-Nu cred ca si-a cumparat nimic de mincare toata ziua; dar i-am facut eu ceva si a mincat.
-Multumesc, dulceata mea. Trebuie sa plec. Vor sa-mi ia ceva singe. Te vad miine dimineata.
M-am reintors in bucatarie sa spal vasele.
-A fost mama… i-am spus ca ai mincat…
Tata s-a uitat la ceas din nou - era ora sase fix.
-Multumesc de cina, draga mea. A fost tot la fel de buna, ca si cind ar fi facut-o mama. Ma duc acuma la spital. Si-a adunat cartile de joc, le-a pus la loc si a plecat.

Mi-am adus aminte de evenimentele acelea care s-au petrecut cu atita timp in urma - nu pentru ca am vazut ceva special in momentul acela, dar pentru ca mama era bolnava si pentru ca tatal meu era asa de ingrijorat.

Cum ma duc cu gindul inapoi, realizez tot mai mult ca relatia parintilor mei era demonstrata de actiunile lor in acele zile grele; ingrijorarea mamei mele pentru tata chiar in momentele cind ea insasi era grav bolnava, si tata numarind minutele pina se putea intoarce sa fie din nou cu ea. Acesti doi oameni au impartasit amindoi mult mai mult decit era vizibil pentru ceilalti din jur. Aceasta intelegere adinca este de nepretuit. Ca nu sint doua relatii la fel. Este ca si cum am compara doua frunze de la acelasi copac. La suprafata, amindoua apar la fel, dar micile diferente sint cele care fac ca fiecare frunza sa fie unica.

Ceea ce parea sa fie o uniune nepotrivita, ciudata pentru tine si pentru mine este perfect obisnuita pentru un anume cuplu. Relatiile sint reprezentate de ceea ce se pune in ele si ceea ce fiecare primeste din ele. Si singurii care pot judeca daca este suficient ceea ce primesc sint cei care sint prinsi in acel legamint. Mai mult decit atit, cred ca dragostea este ceva personal si poate fi cu adevarat masurata doar de persoana careia ii dai dragostea.

Sotul meu mi-a spus ca in acea zi de demult, ziua aceea dinaintea nuntii noastre, cind se intreba - oare in ce se baga casatorindu-se cu mine - si aproape ca a luat-o la fuga... un anumit lucru l-a oprit. Cind s-a ridicat de dupa bar, s-a uitat lung la bietul tata tacut si batut de noroc, pe care mama il batea la cap cu vocea ei puternica strabatind coridoarele… si tata i-a tras cu ochiul.

Dupa aproape 50 de ani de casatorie, tata a murit subit cu vreo 10 ani in urma. Mama a suferit un grav atac de cord, care a lasat-o in carucior la doar doua luni dupa ce tata murise. Mama a mai trait 6 ani inainte de a se duce sa fie cu tata.

N-am nicio indoiala ca imediat dupa ce mama a trecut de portile de sidef si l-a vazut pe tata, pe loc s-o fi apucat sa-l dadaceasca ca nu e tuns cum trebuie sau ca nu si-a calcat pantalonii. Si sint sigura ca tata s-o fi uitat la Sfintul Petru, i-o fi zimbit si i-o fi tras cu ochiul…

AHHH... In sfirsit... ti-a venit mintea la cap!!!

I-am cerut lui Dumnezeu

sa-mi indeparteze obisnuinta.
Dumnezeu a spus NU.

Nu Eu trebuie sa ti-o indepartez,

ci tu trebuie sa renunti la ea.

I-am cerut lui Dumnezeu

sa-l vindece pe copilul meu handicapat.
Dumnezeu a spus NU.
Spiritul sau este intreg,

iar corpul sau este trecator.

I-am cerut lui Dumnezeu

sa-mi dea rabdare.
Dumnezeu a spus NU.

Rabdarea este un derivat al durerilor;

ea nu se acorda, ea se invata.

I-am cerut lui Dumnezeu

sa-mi dea fericire.
Dumnezeu a spus NU.

Eu iti dau binecuvantare;

fericirea este in tine.

I-am cerut lui Dumnezeu

sa ma scape de durere.
Dumnezeu a spus NU.

Suferinta te face sa lasi la o parte grijile lumesti

si te aduce aproape de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu

sa creasca spiritul meu.
Dumnezeu a spus Nu.

Tu trebuie sa te cresti pe tine insuti,

dar Ma voi ingriji ca sa fii roditor.

I-am cerut lui Dumnezeu

toate lucrurile care ar putea sa-mi incinte viata.
Dumnezeu mi-a spus Nu.

Eu ti-am dat viata,

asa ca poti sa te bucuri de toate lucrurile.

I-am cerut lui Dumnezeu

sa ma ajute sa-i IUBESC pe altii,

asa de mult cit ma iubeste El pe mine.
Dumnezeu a spus…

Ahhhhh, in sfarsit o idee  buna.

Aceasta zi este a ta. NU O RISIPI!

De unde imi va veni ajutorul? Ajutorul imi vine de la Domnul care a facut cerurile si pamintul...

   
De Jeanne Morris
Traducere de Rodica Botan
     In septembrie, in anul in care s-a nascut cel de-al doilea copil al meu, ne-am mutat cu sotul meu dintr-un oras mititel intr-un oras mai mare. Eram tineri si nu aveam bani, asa ca am inchiriat o rulota si am parcat-o in padure in afara orasului. La scurt timp dupa aceea, fiul meu Steven a venit pe lume, cu citeva saptamini inainte de termen...  si era foarte, foarte mititel. Bebelusii acestia mici au nevoie de o ingrijire costisitoare, atit din punct de vedere financiar, cit si din punctul de vedere al timpului. Cu datoriile ce le-am facut la spital, plus cheltuielile cu mutatul, ma gindeam cu ingrijorare cum o sa putem sa le platim pina la urma. Dar tot la fel de bine stiam ca vom razbi cumva cu ajutorul Domnului...

     Locuinta noastra era mica si izolata, dar imi placea mult. Pomii din padure isi aratau glorioasele lor culori si singurii vecini pe care ii aveam erau veveritele si ratonii. Imi placeau chiar si lungile calatorii pe care trebuia sa le fac la magazine, desi pina la drumul mare aveam de mers de mai bine de o mila, inca o jumatate de mila pina la un telefon public, si inca alta jumatate pina la cel mai apropiat magazin. Asa ca un dus-intors la magazin era de 4 mile. Imi puneam copiii in carucior si plecam ca intr-o aventura sa cumparam lapte si piine, nestiind niciodata ce pasari salbatice sau animale vom intilni pe drum.
     Intr-o zorii unei dimineti de decembrie, m-am trezit parca intr-o lume noua. In timpul noptii, o furtuna cu zapada a transformat padurea din jur intr-o lume magica, imbracata intr-o haina sclipitoare cu cristale de gheata atirnind ca niste ciucuri de crengile pomilor. M-am grabit sa-mi trezesc copiii sa le arat cit de frumoasa este iarna. Fetita mea de doi ani, Evelyn, era treaza si dornica sa se imbrace, dar cind l-am atins pe fiul meu, acesta ardea de febra.
     Dintr-odata m-a apucat frica - atunci cind am realizat cit sintem de izolati. Nu aveam telefon si eram la distanta de doua mile de cea mai apropiata persoana care ar fi putut sa ne ajute, ba chiar mai rau, drumul catre casa noastra era un drum privat, si curatatoarele de zapada nu curata zapada pe astfel de drumuri private.
     Era imposibil sa pot cara doi copii pe o asemenea vreme. Aveam doar o saniuta sa ii duc pina la o statie de autobuz; macar de-ar fi aici sotul meu...  sau daca autobuzele ar trece... doar daca... Era imposibil sa-mi duc copilasul la doctor. Nu puteam face nimic si mi s-a pus un nod in stomac si ma stringea din ce in ce mai tare.
     Am ingenuncheat si m-am rugat... "Doamne", am zis, "ajuta-ma, ca sint asa de ingrijorata pentru copilasul meu si nu stiu ce sa fac!" Asteptind un raspuns la rugaciune, am realizat ca de fapt ma uit la problema intr-un fel total gresit. Nu era neaparat nevoie sa duc copilul la doctor, cit era nevoie sa aduc cunostintele doctorului si medicamentele necesare la copilul meu. Deci as fi putut sa-i telefonez doctorului si sa-i cer sa-mi spuna care sint medicamentele potrivite. Plina de convingere, am inceput sa ma imbrac pentru un drum catre cabina telefonica. Imi puneam de-acuma cizmele cind am auzit ca cineva bate la usa. Nu-mi dadeam seama cine poate fi. Singura persoana care stia de noi era sotul meu, si el era plecat din oras. Am deschis usa si, spre surprinderea mea, era omul care ducea lapte la magazinul cel mai apropiat de noi. Nu-i stiam numele, dar il vazusem acolo in repetate rinduri si am si vorbit cu el de citeva ori in treacat. El mi-a zimbit si mi-a zis...
-Buna... vrei ceva lapte?
Fara sa pot vorbi, am deschis usa larg, ca sa-i fac loc sa intre. El a continuat...
-Aproape ca nu m-am dus astazi la lucru... pe asa o vreme rea. Si cu mina arata inspre afara - catre padure, zapada si drumul inzapezit. Dar nu m-am putut opri sa nu ma gindesc la tine si la copiii tai, inzapeziti aici, fara lapte. Asa ca m-am hotarit sa duc lapte la magazin, si m-am gindit sa va aduc si voua - ca doar nu sinteti asa de departe. Dar... locuiti mai departe decit mi-am inchipuit eu, si cu zapada asta asa de adinca... m-am obosit cumplit. Sper ca nu te superi daca stau sa ma odihnesc un pic inainte de a porni inapoi.
     I-am pus o ceasca de cafea in mina, sa fiu sigura ca se simte confortabil. Apoi i-am spus despre copilasul meu si am incheiat cu cuvintele...
-Stiu ca tu esti raspunsul la rugaciunea mea. Daca ai sta cu copiii mei pina ma duc sa chem doctorul, m-ai scuti de ingrijorare. Mi-era teama sa-i las chiar singuri, dar inainte de a aparea tu, am fost convinsa ca n-am de ales.
     A stat omul pe ginduri citeva secunde, dupa care a dat din cap si a zis...
-Nici eu n-as putea sa-i las singuri Asa ca grabeste-te sa pornesti la drum! Apoi zimbind zise...
-Imi pare bine ca ti-am croit deja o pirtie prin zapada.
     Inchizind usa in urma mea, am auzit-o pe Evelyn rostind cererea ei preferata...
-Nu vrei sa ne citesti ceva?
     Chiar cu pirtia facuta de laptar mi-a trebuit un ceas bun sa ajung la drumul mare, alunecind si cazind uneori. Dar Domnul a fost cu mine. Am dat de doctor imediat. Si-a amintit de copilul meu si a realizat ca situatia era critica pentru un bebelus de virsta lui. M-a chestionat cu migala si pe indelete, si a ajuns la concluzia ca Steve are o infectie la ureche. Apoi m-a asigurat ca antibioticele vor lucra rapid si vor aduce infectia sub control.
-Dar... zise el... trebuie sa incepi sa-i dai medicamentele cit de curind posibil. Miine poate fi prea tirziu.
-Asa ca... mai explica el, am sa sun la farmacie si am sa le spun sa pregateasca medicamentul imediat. Este un medicament nou si destul de scump, dar cred ca in cazul asta medicamentul este absolut necesar. Care este farmacia cea mai apropiata de tine?
I-am spus numele unei companii mari pe care o vazusem in centrul nostru, la departare de inca citeva mile si l-am intrebat...
-Cit crezi ca o sa coste medicamentul?
Doctorul spuse pretul... si era atit de mare, ca am ramas cu gura cascata. De unde sa iau eu atitia bani? M-am bilbiit cu citeva multumiri si am pus telefonul in furca in timp ce mintea imi alerga cu viteza luminii incercind sa gaseasca o solutie. Nu cunoasteam pe nimeni in oras, m-am uitat in cartea de telefoane si am sunat citeva agentii de caritate, dar toti aveau aceleasi reguli, si de la fiecare am auzit.... "Vino la noi si depune o cerere, sa vedem daca te califici. Daca crezi ca nu poti astepta, du copilul la spital!" Unde? Bineinteles la capatul celalalt de oras.
    Eram deja gata de panica. Mai aveam doar o moneda ramasa pentru telefon si nu aveam idee de unde o sa iau banii sau ce trebuie sa fac. Apoi mi-a trecut prin minte ca totusi exista o cale sa iau medicamentele fara sa platesc pentru ele. Pot astepta pina se inchid magazinele, si sa sparg usa si sa fur medicamentele. N-o sa gresesc medicamentul pentru ca va avea numele copilului meu scris pe sticluta.
     Pina atunci nu furasem insa niciodata in viata mea. Stiam ca e pacat sa furi, ca Dumnezeu a specificat acest lucru, dar aveam nevoie de medicament daca voiam sa-mi traiasca copilul. Ma gindeam ca Dumnezeu ma va ierta.
     Asa ca m-am rugat... "Doamne, Te rog, condu-ma Tu. Nu vreau sa fur, dar nu pot sa nu incerc absolut tot ce pot, si eu nu vad alta cale." Apoi am auzit o voce... atit de clara si de calma, ca si cind cineva ar fi stat chiar linga mine sa-mi vorbeasca...
-Numai daca nu-ti vor da ei medicamentul...
Sa mi-l dea? Ideea asta era chiar ridicola, si aproape mi-a venit sa rid. Dar oricum am zis ...
-Da, Doamne... am sa le-o cer...
     N-am crezut nicio clipita ca un magazin asa mare o sa imi dea un medicament atit de scump mie, o necunoscuta, dar m-am gindit ca daca nu incerc, n-o sa aflu niciodata daca mi-ar da medicamentul pe gratis sau nu...
Asa ca mi-am folosit ultima moneda sa sun la farmacie. Cind a raspuns farmacistul, i-am spus cine sint si l-am intrebat daca a primit cumva prescriptia de la doctor. El a confirmat ca a primit comanda si ca medicamentul ma astepta, si mi-am luat inima in dinti si ma pregateam sa aud ca imi va respinge cererea ce aveam sa i-o fac.
     -Tu nu ma cunosti, am zis eu, dar eu locuiesc la marginea orasului intr-o rulota parcata pe strada Sovereign. Nu am bani, si copilul meu este bolnav. Daca imi dai medicamentul acuma, am sa platesc cind am sa pot.
     -Nicio problema! spuse farmacistul. Vrei sa ridici medicamentul acuma sau il vom aduce noi la domiciliu?
     -Mi-l puteti trimite acasa? Am zis eu aproape naucita de aceasta surpriza?
     -Sigur ca da, a zis el... avem aici un tinar care a venit la lucru cu un Jeep, si m-am minunat de ce a adus tocmai astazi masina asta 4x4 la lucru, dar acuma am inteles de ce.
     -Doamne, Iti multumesc!...am mai adaugat eu...
     -Da... a zis farmacistul... asta este ceva ce auzim aici chiar foarte des.
     Dupa ce am multumit, am inchis telefonul si am stat acolo, intepenita cu cizmele in zapada, plina de mirare, si bucurie, si de lauda. Am experimentat ceea ce ar fi minunea lui Dumnezeu.
     Aceasta a fost prima data cind am experimentat mina lui Dumnezeu in viata mea... dar nu a fost si ultima data. N-am avut drumuri usoare in viata, dar de fiecare data cind am ajuns in punctul in care problemele erau prea mari si nu am mai putut pasi mai departe, cineva venea de undeva in ajutorul meu. N-am stiut intotdeauna cine au fost cei ce m-au ajutat, dar am stiut in mod sigur Cine i-a trimis sa ma ajute...

CENTRUL DE GREUTATE...

Avem tendinta sa ne compartimentam vietile. Ne umplem zilele cu activitati: serviciu, cumparaturi, tot felul de corvezi, rezolvat probleme de tot felul, grija pentru parinti, grija pentru copii si nepoti. Apoi incercam sa scobim din ziua noastra un picut de timp si pentru ceva activitati spirituale: biserica, grup de rugaciune, timp personal de studiu biblic sau devotional.

Dar in Psalmi nu vad aceasta separare. Cumva David si ceilalti poeti ai Psalmilor au reusit sa-L faca pe Dumnezeu centrul gravitational al existentei lor, si tot ce faceau era in relatie cu acest centru. Pentru ei, slavindu-L pe Dumnezeu era activitatea centrala a vietii, si nu ceva ce sa ocupe o perioada mica de timp, dupa care sa te poti apuca din nou de activitatile zilnice. Ceea ce ne trebuie si noua este secretul de a-L lasa pe Dumnezeu sa existe, sa troneze in orice activitate si detaliu al vietii noastre.

Pentru mine, Psalmii au ajuns primul pas in acest proces de a recunoaste pozitia centrala a lui Dumnezeu in viata mea. Psalmistii au o urgenta, o dorinta si o foame care face ca noi sa aratam ca niste anemici in comparatie cu ei. Ei umblau cu limba scoasa dupa Dumnezeu si Il cautau cum cauta un cerb setos un izvor de apa (Psalmul 42:1-2). Stateau treji noptile "visind minunatiile Domnului" (Psalmul 27:4). Mai degraba ar fi petrecut o zi in prezenta lui Dumnezeu decit o mie altundeva (Psalmul 84:10).

Asta era "scoala de credinta avansata" in care erau inrolati acesti poeti. Poate daca citim Psalmii mai mult, se va lipi ceva si de noi…
…………………….
In serile pe care le petreceam cu Buna mea, copil fiind, aveam noi doua un ritual anume. O parte a acestui ritual era sa recitam impreuna Psalmul 121. Ea mi-a spus ca asta era Psalmul preferat al bunicului meu, Botan Gherasim, care murise cu foarte multi ani in urma, cind tatal meu avea numai 13 ani. Am invatat Psalmul pe de rost inainte de a sti sa citesc, doar pentru ca il recitam seara inainte de culcare cu Buna. Nu va pot spune de cite ori, in momentele critice ale vietii am revenit cu gindul la acest Psalm, la cuvintele lui pline de speranta… si la momentele alea pline de confort cind Buna ma invelea bine cu duna ei mare de pene, ca sa dorm la caldura… Mi se umezesc ochii si acuma de drag si de dor...

Psalm 121… "Imi ridic ochii spre munti… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul imi vine de la Domnul, care a facut cerurile si pamintul. Da, El nu va ingadui sa ti se clatine piciorul; Cel ce te pazeste nu va dormita. Iata ca nu dormiteaza, nici nu doarme Cel ce pazeste pe Israel. Domnul este Pazitorul tau, Domnul este umbra ta pe mina ta cea dreapta. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va pazi de orice rau, iti va pazi sufletul. Domnul te va pazi la plecare si la venire, de acum si pina in veac."

CEL MAI BUN ARGUMENT

   Randy Kilgore povesteste
    Traducere de Rodica Botan

     "Intr-o calatorie de durata - vreo opt ore cu trenul, un ambasador iesit la pensie, care s-a intimplat sa aiba locul linga al meu, n-a putut sa nu arate cit este de indispus cind m-a vazut ca scot Biblia din geanta.
    Dar... cu riscul sa fiu luat peste picior, am muscat din momeala. La inceput am schimbat fraze scurte, incercind sa vedem care se tine mai tare.... care are argumente mai multe si mai puternice. Dar incet, incet, am ajuns sa impartasim bucatele din viata personala, si in cele din urma am incropit o discutie. Bineinteles ca motorul conversatiei a fost curiozitatea amindurora, si asta ne-a facut sa uitam sa ne mai contrazicem. Omul era absolvent de stiinte politice, si eu care facusem un hobby din politica eram intrigat si fascinat de cariera lui, in care fusese un proeminent ambasador in doua rinduri.
    Ciudat insa... ca toate intrebarile pe care mi le punea erau despre credinta. Cum am ajuns sa fiu un "credincios" - asta il interesa cel mai mult. Calatoria cu trenul s-a apropiat de sfirsit si discutia noastra era intr-un punct amiabil, asa ca am facut schimb de carti de vizita.
-Si sa nu uit... zise el intorcindu-se catre mine... cea mai buna parte a argumentului tau nu este ce crezi tu ca poate Isus sa faca pentru mine. Ci ceea ce a facut deja pentru tine."
     In Ioan 9, ca si in povestea din tren, Dumnezeu ne aminteste ca cea mai buna poveste este povestea personala a fiecaruia dintre noi - povestea noastra intima - intilnirea noastra cu Domnul Isus. Nu-i rau sa incepem sa practicam prin a spune povestea aceasta celor din familie, ca sa stim sa o spunem apoi si altora.

O NOUA FORMA DE DEMOCRATIE?

 

Citim cu totii de ceva vreme ce se intimpla cu familia Bodnariu din Norvegia. Citesc si eu rindurile scrise si ma aflu citeodata gindind si printre rinduri. Ca acuma de exemplu.

 

Cind organizatia asta - Barnevernet - smulge copiii urlind din bratele parintilor, nu se mai aplica legea pentru care pretind ca le iau copiii in primul rind? Ca dupa propriile lor legi si regulamente, ceea ce fac ei este o crima pentru care ar trebui pedepsiti. Parintii nu au voie sa-i oblige pe copii sa faca nimic din ceea ce ei nu vor sa faca.

 

Sau numai parintii nu au voie sa actioneze impotriva a ceea ce vor copiii lor? Sau… legile in Norvegia sunt specifice doar pentru unii cetateni si organizatii, si nu pentru toata lumea? O noua forma de democratie? Sau vorba poetului nostru... "noi vrem egalitate, dar nu pentru catei?"

 

VIGELAND PARK OSLO

     Odata cu protestele impotriva Norvegiei, am vazut citeva sculpturi asociate cu informatiile legate de organizatia de protectie a copilului, care m-au intrigat. De fapt, cea care mi-a atras atentia la inceput a fost sculptura acelui barbat care ii arunca, sau loveste, sau izbeste... pe cei patru bebelusi.
     Am mers pe "google" si am gasit o intreaga colectie de poze facute intr-un parc din Oslo - sculpturi ale aceluiasi artist: Vigeland.
     E greu sa intelegi ce anume l-a inspirat pe acest om... se pare ca cei patru bebelusi din statuia de care vorbesc sint cele patru genii... cu care se lupta acel om.

      O alta statuie care m-a facut sa ma gindesc la Coloana infinitului a lui Brincusi este o columna de barbati, femei si copii incalecati, care zice-se ca ar reprezenta lupta disperata a omenirii de a ajunge la divinitate.

Cita diferenta intre felul in care vedea Brincusi dragostea infinita a lui Dumnezeu in coloana lui si agonia unor oameni care cred ca prin propriile lor zvircoliri pot ajunge la Dumnezeu!...
      Sa nu mai vorbesc de statuia acelui copilas minios, care e gata sa dea cu piciorul... Fata lui este desfigurata de o ura si o rautate fara margini... nu pare fata unui copil care plinge de durere sau de necaz... ci mai degraba a unui om batrin si furios, caruia nu i-au mers treburile cum a vrut el, si acuma tuna si fulgera.

Ma uit la statuia asta si nu stiu ce sa cred... nu pare a fi o mama care vrea sa-si stringa copilasul la piept, ci mai degraba una care zice "hai si luati-l de aici, sa scap de el!..."

Oare  spun si statuile astea ceva despre cultura norvegiana?

ALINUS M-A INSPIRAT DIN NOU...

Pentru ca Alin, Alinus… Bizdicul Evanghelic, Tarzanul Evanghelic… nu se potoleste si nu ma lasa sa suflu in liniste, eu si poezia mea desucheata o sa-l blagoslovim cu cite un poem de proasta calitate de cite ori nu-si vede de treburi.

Ia sa vad eu cum pot sa scriu niste versuri anti-poetice, anapoda, pentru ilustrul critic mogular…  Nu de alta, dar daca il lasam in pace, atita o sa se umfle in pene, ca o sa plesneasca. In viata vietii mele n-am intilnit pe cineva mai plin de sine… Isi da cu parerea peste tot - mai ales neintrebat - si el chiar crede ca se pricepe la de toate. Am un cuvint pe care l-as spune, dar nici la cateii lui Deb nu le spun

“ Mars”…

Deocamdata inspiratia zilei …

Oda unui necioplit

A fost odata ca-n povestile de groaza

Un om plin de venin… si tare necioplit.

Parea cumva  normal - de fapt era o loaza

Un om cam de nimic… un fel de parazit!

Pindea la colt de blog dup-o greseala

O litera, un vers, un paragraf…

Pacat ca l-au tinut parintii-n scoala

Era mai de folos sa fie-analfabet

Nu ca ar fi perfect Bizdicul Evanghelic

Ca are si ‘mnealui greseli de scris... duium

Dar asta e menirea lui de gen si  tip angelic

Tot ce atinge el sa faca scrum…

citind stirile... confuza in modesto...

(de Rodica Botan)

Pe ultima suta... se tiriie lumea
Cu ultimul zvicnet de forta!
S-ajunga... Dar unde? Ca-i tulbure zarea
Pamintu-i in flacari... o torta...

Navala dau unii - se-nfurie altii
Mister e ce-am fost si ce suntem...
Istoria curge - se-amesteca natii,
Nu-i loc nicaieri sa ne-ascundem.

Ne fura copiii, ne neaga credinta...
El, "prietenul" nostru... dusmanul...
Ne-am dat pe nimic visele si constiinta...
Si-acum ne sugruma  amarul.

PSALMUL 128... (1-2)

"Ferice de oricine se teme de Domnul si umbla pe caile Lui! Caci atunci te bucuri de lucrul miinilor tale, esti fericit si-ti merge bine."

    Alergam bezmetici dupa fericire, vrem sa ne mearga bine... muncim pina ne ies ochii din cap, platim cu sanatatea bunurile ce le adunam, ii neglijam pe cei dragi si-L neglijam pe Dumnezeu... in speranta ca... odata si odata, nu stiu exact cind si ce se va intimpla, dar... cind vom ajunge acolo, vom fi... tare multumiti. Si nu sintem... chiar daca ajungem sa obtinem tot ce ne-am propus de la inceput.
    Citieste cu mine rar inca o data cele doua versete din Psalmul 128, oricine ai fi... ca asa zice acolo... "ferice de oricine". De fapt, acest "oricine" nu se refera chiar la fiecare - ci la acel "oricine" care "se teme de Domnul si umbla in caile Lui".
     Simplu... nu-i asa? Si apoi ma surprinde placut rezultatul acestei umblari. Nu-i ceva de lepadat sa ne bucuram de "lucrul miinilor" noastre... Imi amintesc ca in Scriptura se vorbeste despre un nebun care si-a construit un hambar urias, ca nu mai avea unde sa-si puna recolta, atita avea de mult... si care se bucura aiurea, fara sa stie ca in noaptea cind a terminat hambarul va muri...
     In esenta, se pare ca fericirea de-a ne bucura de lucrul miinilor noastre depinde nu de puterea de a stringe, de destoinicie sau istetime... ci de umblarea pe caile Lui.

     Daca nu ne-am epuizat inca alergind dupa fata morgana... poate ne facem o revizuire a vietii. Si poate schimbam ruta ...

DIN LOCASUL LOCUINTEI LUI ...SE VEDE CA-N PALMA!!!

Psalm 33:13-14…”Domnul priveste din inaltimea cerurilor, si vede pe toti fiii oamenilor. Din locasul locuintei Lui, El priveste pe toti locuitorii pamintului.”

…………..

     Inca de mici copiii incep sa-si ceara dreptul la “privacy”. Dreptul de-a inchide usa si de a fi singuri in spatiul lor… Cu vreo suta de ani in urma probabil se credea inca in acest lucru…ca poti sa te ascunzi sa nu te vada nimeni – sa fi singur - numai ca decind tehnologia a intrat incet, incet in viata noastra…este tot mai evident faptul ca nu avem “privacy” niciodata. De mult chiar discutiile la telefon au putut fi interceptate, microfoanele sau camerele de vederi pot pastra vocea si imaginea si le pot transmite te miri unde in lume. Sint aparate speciale cu care poti auzi ce discuta pe soptite oamenii la o distanta la care urechea nu poate percepe sunetele…Pur si simplu nu ne mai putem juca “de-a v-ati ascunsa”. Te vede din satelit cind cosi cruciulite si ai gresit modelul…

     Cindva, versetul de mai sus putea fi inteles si acceptat doar prin credinta. Astazi , cu tehnologia ce o avem ideea ca cineva la distante uriase ne poate vedea este o idée chiar foarte obisnuita.

     Sint lucruri in Biblie despre care stim dar nu le dam suficienta atentie. Ca daca le-am da, am trai altfel. Si nu tine Biblia nici un secret despre faptul ca in tot momentul  suntem inconjurati de un nor mare de martori…(deocamdata nevazuti de noi).

     Pentru cei care nu cred in Biblie…dragii mei, din satelit déjà poate sa te vada cum maninci seminte la poarta…oricind, oricine, si de oriunde. Si poate ca ne este greu deocamdata sa credem ca exista o lume spirituala – pentruca nu o vedem cu ochii obisnuiti. Nu inca! Dar asa cum anumite lucruri care pareau de domeniul imaginatiei cu ceva timp in urma s-au adeverit intr-o masura oarecare ca sint posibile chiar si pentru noi oamenii tot asa intr-o zi vom pricepe ca tot ce s-a scris este real si nici o iota nu este scrisa in plus.

     Astea sint gindurile care mi-au trecut astazi prin minte…si-mi pare rau ca nu si-au facut cuib in mintea si inima mea ceva mai devreme in viata; ca altele mi-ar fi fost actiunile. Dar Dumnezeu mi-a mai dat Har…si mie si altora. Se pare ca n-avem incotro si trebuie sa traim frumos ca-n timpul zilei…ca Biblia explica foarte clar ca  nu exista “privacy” nicaieri din moment ce din “locasul locuintei Lui”…se vede ca-n palma… 
      Acuma...nu stiu cit va da de gindit acest lucru...dar merita gindit...

PENTRU VINATORII DE GRESELI GRAMATICALE...

   

     Am intrat pe blog si am vazut ca iara am peste 1000 de intrari (pageviews). M-am gindit ca iara Bizdicul evanghelic a descoperit vreo greseala... si ia ghiciti? Exact asa a si fost!
      Mai oameni buni... care intrati sa vedeti daca am scris corect gramatical - nu-i pacat de timpul vostru pierdut? Da, o sa gasiti greseli mai in fiecare zi - nu va asteptati la altceva. Si nu va irositi timpul daca numai dupa asta umblati... catati mai bine si cititi ceva din pasiune, ceva ce va intereseaza, ceva sa va inspire, sa va hraneasca sufletul, imaginatia... hai... catati-va de drum!

     Ca incep sa am opinii proaste despre cei care alearga doar sa mai gaseasca pe aici ba un verb conjugat gresit, ba o alta greseala de ortografie sau de exprimare.

Sint plecata din Romania din 1980, si voi in Romania v-ati schimbat si gramatica de atunci... Nu mai "sintem"... ci "suntem"... si chestii din astea. Plus lucruri pe care le-am uitat, la care adaugati daca vreti lucruri pe care nu le-am stiut niciodata.
     Cum zisei mai 'nainte... pacat de timpul vostru sa-l pierdeti pe-aici daca asta e tot ce va intereseaza!!!

GINDURI PENTRU MOMENTE DIFICILE...

   

     Discutam azi-dimineata pe net cu o prietena din liceu... greu incercata de probleme de sanatate in familie. Nu sint nici sora medicala, nici duhovnic, dar am inteles impartasind din experienta mea cu ea ca pot sa fiu de folos uneori doar impartasindu-mi experienta - ca uneori viata ne pune in situatii atit de dificile si sintem atit de nepregatiti, ca nu stim ce sa facem. Uneori cind ne dezmeticim si iesim din criza, este prea tirziu ca sa recuperam momentele pierdute. Ce-i de facut atunci?
      Traind linga un copil bolnav (copil adult) pentru aproape 20 de ani, am avut sansa sa experimentez poate trairi marunte, dar de efect in timp de criza. De exemplu am invatat ca pentru a ma linisti pe mine si a fi in control asupra propriilor mele emotii, trebuie sa fac ceva. Daca nu fac nimic, atunci intru in panica, ceea ce nu e doar foarte rau pentru mine, dar si foarte nepotrivit pentru persoana bolnava care are motive sa se panicheze si mai mult. Dar ce sa faci? In primul rind recitarea unor Psalmi este absolut o binecuvintare. Ne muta atentia de la criza si ne aminteste ca Cineva este in controlul vietii noastre chiar daca noi am pierdut controlul. Ne amintim ca noi suntem parte trup si parte suflet, si ca si atunci cind trupul este prea obosit sau bolnav sa continue, existam intr-o forma vesnica. Daca nu suntem pregatiti pentru tranzitia in noua dimensiune, inca mai exista sanse de a ne preda sufletul Domnului si a rezolva problema sufleteasca. Psalmul 121 mie imi place mult, poate pentru ca Buna mea il recita cu mine la culcare cind eram copil, dar si pentru continutul incurajator.
     Apoi am invatat sa nu stau ca o momiie. Domnul ISUS Isi punea miinile peste bolnavi, batrinii bisericii cind sint chemati la patul unui bolnav isi pun miinile peste bolnav si il ung cu untdelemn... Asta spune mult. Untdelemnul era folosit ca medicament acu' 2000 de ani, si daca ai o rana, sint sigura ca un pic de untdelemn pe rana ajuta. Apoi untdelemnul inmoaie pielea si o ajuta sa respire. Cind se face masaj de asemenea se folosesc creme sau untdelemn... Eu am folosit masajul usor si rugaciunea cind am stat la patul fetei mele sau al tatalui meu... si mai stiu eu citi au fost bolnavi si am stat la patul lor.
    Facindu-le masaj si rugindu-ma, am satisfacut nevoia lor si nevoia mea. Nevoia mea era sa stiu, sa simt ca am facut ceva pentru cei dragi. E greu sa stai cu miinile in sin neputincios. Masind usor si rugindu-ma cu ei sau rostind Psalmi, am reusit intotdeauna sa transform un moment greu intr-un moment intim, dindu-i bolnavului sansa sa se simta putin usurat, mingaiat, iubit, si ajutind prin masaj circulatia singelui. Sa nu uitam ca de fapt in organismul nostru exista tot ce este nevoie ca sa ne vindecam, ca singele duce la eliminare mizeria din corp, si hraneste celulele, si face tot felul de treburi de care noi nu avem in totalitate cunostinta. Bolnavii stind in pat fara miscare au circulatia singelui foarte proasta. Daca mai stau si pe spate, cu febra, au sansa sa faca aprindere de plamini. Asa ca usurel ii putem muta pe o parte si masam si spatele putin, palmele si talpile unde sint majoritatea capetelor de nervi, si restul pe cit posibil. Pina si capul poate fi masat.
    Va aduceti aminte de vechile povesti cu babe care le cereau copiilor sa le "caute in cap" ? Poate n-ar fi rau sa existe astfel de "joburi" si astazi... ginditi-va cit este de relaxant... si ce bine le-ar face persoanelor aflate in depresie si celor foarte ocupate, care au nevoie de relaxare?
     Dar ce sa spun... uitati-va la bebelusii care demonstreaza practic ca mingaierile sint benefice. Cum cresc copiii pe care nu-i atinge nimeni? Cite probleme de sanatate au si cum se dezvolta un copil care este crescut in bratele parintilor?! Apoi sotii intre ei ar putea sa-si faca mult bine - viata de astazi este atit de stresanta.
     Cit priveste problema cealalta, spirituala... pina si ateii stiu ca viata este limitata si intr-o zi vor muri. Gindul mortii este evitat de noi toti, dar daca ne "imprietenim" cu acest gind si ii dam suficienta atentie, atunci cind ajungem fata in fata cu acest eveniment, fie ca este vorba de noi sau de altii din jurul nostru, nu mai suntem luati prin surprindere si nu suntem gasiti total nepregatiti. Asta va face sa ne pregatim si sufletul pentru acel moment. Si contrar multora care cred ca procesul este costisitor si complicat... adevarul este ca Dumnezeu este prezent pretutindeni in timp si spatiu - atita vreme cit Il cautam si Il dorim. Tot atit de adevarat este ca atunci cind vrem cu sinceritate sa devenim ai Lui, nu avem nevoie de translatori, de mijlocitori... in afara de Domnul Isus care a platit pretul pentru pacatele noastre, si prin El suntem primiti de Dumnezeu ca fii si fiice...
     Ce-ti poti dori mai mult, prietene? Nu te costa nimic... nu te impiedica nimeni... in afara de propria mindrie, sau neglijenta, sau nepasare.
     Traiesc cu sentimentul si speranta ca aceste ginduri ale mele vor folosi cuiva... Domnul sa adauge din intelepciunea si dragostea Lui si sa completeze ceea ce lipseste!

https://www.facebook.com/kinesitherapie.art.sciences/videos/1042379385824533/?theater
 

Pune umarul sau pune genunchiul...

     Toata lumea vorbeste inca de familia Bodnariu. Si cu cit mai multi, cu atit mai bine. Povestea lor si a copiilor lor a deschis o lista lunga de motive de discutii. Printre altele, felul in care romanii de peste tot au inteles sa se implice in necazul acestei familii si sa o sprijine. Trebuie sa intelegem din aceasta initiativa ca impreuna putem face schimbari. Un pic de sare da gust, un pic de lumina da claritate. Si un pic de efort individual multiplicat de mai multi oameni poate creste exponential rezultatul. Este posibil ca sa putem muta muntii daca punem umarul fiecare.
      Apoi povestea asta este pe cit de reala si de dureroasa, pe atit de absurda. Ieri de pilda parintii au putut vorbi cu fetele mai mari, parca 10 minute cu fiecare. La un moment dat, una dintre fetite a luat-o pe romaneste - moment in care tatalui i s-a facut semn ca daca continua sa vorbeasca romaneste intrevederea se termina. Ma intreb, oare cum poate aceasta organizatie sa fie atit de dura cu copiii cind ii acuza pe parinti tocmai de un astfel de comportament? Cum de nu ii lasa pe copii liberi sa faca ce vor, respectind tocmai genul de raport intre parinti si copii pe care-l promoveaza ei in familie - unde copiilor nu li se interzice nimic?
     De fapt, pentru mine personal, adevaratul vinovat nu este din Norvegia. Si de fapt, daca ne gindim bine, noi nu ne luptam cu oamenii - ne luptam cu dusmanul omenirii intregi. El... diavolul uraste tot ce a facut Dumnezeu, tot ce a organizat El, tot ce a stabilit El pentru om, pentru fericirea lui. El uraste familia si vrea sa o distruga.
      Si metodele lui de distrugere sint diverse, in functie de conditii si de slabiciunile oamenilor. Familia este absolut importanta pentru existenta si fericirea omului - si de aceea diavolul o ataca cu atita inversunare  Si vezi pe intregul glob lupta lui impotriva familiei - doar ca stilul si metodele de lupta sint diferite. In America majoritatea familiilor sint dezmembrate. Cel putin copiii de culoare sint crescuti de mame aproape in totalitate. De la nastere sint abandonati de tati. Ca nici albii nu sunt mult mai bine... mutate dintr-o parte in alta si plasati de la familia tatalui la familia mamei, copii cu doua seturi de parinti si patru de bunici si neamuri de-ale neamurilor, si cu toate ca sint inconjurati de atitia adulti, sunt totusi lipsiti de stabilitate, de siguranta; confuzi si miniosi, nemultumiti si dezorientati.
      In Romania dupa cite citesc e mult abuz... si multa saracie; copiii sunt lasati in seama bunicilor sau chiar singuri sa se creasca unii pe altii, in timp ce parintii culeg capsuni sau au grija de batrinii altora prin strainatati. Sau devin copii ai strazii... copiii nimanui.
      Si am putea adauga multe alte natii cu multe alte probleme. Arabii le au pe ale lor - mai deunazi, unul din ISIS si-a omorit mama. Cum ar avea mila de alte femei cind n-au niciun sentiment fata de propria mama? Apoi copiii arabilor sint intr-adevar maltratati si folositi in mod fizic pentru placerile barbatilor- atit fetele, cit si baietii. Daca nu le pasa de copiii lor, cum le-ar pasa de copiii altora? Si crescuti in astfel de situatii, cum sa nu devina ei insisi niste criminali?
...................
     Mi-amintesc cind homosexualii si lesbienele erau un grup restrins de oameni, dar faceau o galagie de s-ar fi crezut ca ei sint majoritatea. Am stat noi, oamenii cumsecade, si le-am dat pace, ca doar am zis ca nu sint decit citiva... ce pot face citiva homosexuali?
     Dar uitati-va in jur cit au facut! Cum au schimbat legile, cum au convins atitia oameni ca problema lor este reala, ca asa s-au nascut si ca legile trebuie schimbate ca sa le accepte nebunia. Si? Au convins destui oameni normali si au schimbat legile. Iar credinciosii au tacut. Din diverse motive. Si au pierdut teren.
     Ar trebui sa facem doar ce spune Biblia sa facem. Sa mergem in toata lumea si sa propovaduim Evanghelia - Adevarul. Si nu sintem singuri. Cu noi este El, si El ne va ajuta - doar ca nu avem voie sa tacem. Trebuie sa mergem si sa propovaduim. Ca o facem  in persoana, participind la evenimentele care se pregatesc - ca este pe internet transmitind adevarurile lui Dumnezeu, ca este pe genunchi, ca este sub alta forma... nu stiu exact ce a pregatit Dumnezeu pentru fiecare din noi - ce forma de exprimare si ce conditii, dar daca vrem sa-I fim folositori lui Dumnezeu, si sa ne ajutam fratii, si sa participam la acest efort urias de a salva familia Bodnariu, suntem cu totii responsabili sa facem ceva, sa ne implicam. Asa ca, fratele meu, sora mea... pune umarul sau pune genunchiul...

"CIND DUMNEZEU VREA SA PEDEPSESCA O NATIUNE, II DA CONDUCATORI RAI."

TREZESTE-TE ROMANE...

     Pornisem ieri cu un elan nemaipomenit sa vorbesc despre romanii mei, incurajata de protestele facute recent pentru familia Bodnariu. Apoi dupa ce am scris ultimul articol mi-am amintit ca in acelasi spirit de solidaritate si cu aceeasi dorinta de “mai bine” am votat anul trecut noul presedinte. Ok, poate presedintele ales nu este cel mai bun - dar romanii si-au exercitat drepturile si au facut o alegere buna prin faptul ca au ales sa participe, sa sacrifice sa duca pina la sfirsit un lucru, o actiune buna - si au inteles ca impreuna pot face schimbari mari si importante. Ramine acum sa gaseasca candidati mai buni pe viitor.

   

Dar faptul in sine - ca am iesit din starea de moleseala si am devenit activi este un lucru exceptional. Ca alegem presedinti sau ca sarim in ajutorul unui roman care si-a pierdut copiii – faptul in sine denota bun simt, si compasiune, si spirit de loialitate cu fratii nostri. Ma bucur ca cei crestini au ales sa fie avangarda in aceasta situatie. Nu am zis credinciosi, nici baptisti , nici penticostali, si nici ortodocsi… am zis crestini. La o privire mai atenta, gasim greseli in traditiile oricarei religii crestine existente. Nu sint pentru unificarea religiilor - ci unificarea in credinta in Isus Christos. In El trebuie sa gasim un punct comun, nu in noi si felul cum I ne inchinam. Fiecare avem familia noastra, cu traditiile noastre, si avem raspundere fata de copiii nostri sa cautam dupa Adevar si sa ii expunem adevarului (si Adevarul este Domnul Isus Christos - asa cum El singur marturiseste despre El).

     Toti avem nevoie sa bem zilnic apa. Dar nimeni nu se multumeste cu un pahar de apa din balta facuta de ploaia de azi-noapte numai pentru ca este in apropiere sau mai beau si altii din ea. Toti vrem sa bem dintr-un izvor bun si dulce - apa curata, proaspata. In mod spiritual avem nevoie de apa vie – dar aceasta apa vie este proaspata doar cind o o luam din  Cartea Sfinta, Biblia, si nu din alte ceasloave, si traditii, si impresii, si comentarii ale nu stiu cui.  Pentru cine vrea sa inteleaga, cred ca am spus suficient. Si cum toti crestinii sint urmasi ai Domnului Isus Christos, ar trebui sa mergem inapoi la punctul acela fix, comun… la FiullLui Dumnezeu si sa invatam din ce ne spune El, si nu altii.

     Daca ne uitam la situatia lumii de acum 2000 de ani, vedem ca totul s-a inceput de la zero. Domnul Isus S-a nascut dupa 400 de ani de tacere spirituala… Asa ca nu trebuie sa ne pierdem cu firea ca astazi crestinii nu sint majoritatea sau ca sintem foarte putini. La un moment dat Ilie a crezut ca este singurul profet in Israel, dar Dumnezeu i-a demonstrat ca El are resurse ascunse. Si exista si astazi resurse. Ce ma dezamageste insa la noi romanii este faptul ca de cum vedem pe cineva ca se ridica un pic si face o lucrare, in loc sa ne alaturam si sa dam o mina de ajutor, vezi ca se ridica miinile unora doar ca sa-i traga in jos pe cei care fac o treaba buna. Acuma indiferent din ce motive o fac, de mindrie, din dorinta de vizibilitate… mai, oameni buni, nu vi se pare ca e bine ca se ocupa de o treaba buna? Nu vi se pare ca recuperarea acelor copii este mai importanta decit sa ne ciorovaim intre noi si sa aflam  motivele pentru care unii sint mai implicati decit altii  in aceste proteste? Ok, unii mai fac si greseli - dar cum sa nu faci cind nimeni nu stie exact ce trebuie facut si doar bijbii incercind sa gasesti o solutie? N-ar fi mai bine sa ne asociem toti – daca nu putem sa participam la proteste, atunci sa ne rugam pentru cei care participa sau macar sa nu-i criticam?

     Nu stiu cum vedeti voi, dar eu zic ca Dumnezeu ne-a dat noua romanilor multe lucruri bune. Ne-a asezat intr-o zona exceptionala ca regiune, ca locatie, cu bogatii natural, cu posibilitati de comert, transport… acces la toate apele posibile prin Marea Neagra si acces spre interiorul continentului prin Dunare. Constanta ar putea deveni cel mai important port din Europa, datorita pozitiei centrale si datorita legaturii cu Dunarea . “Muntii nostri aur poarta… noi cersim din poarta-n poarta…” Cimpii cu grine si paduri – si mai de toate cite ne-ar fi suficiente sa avem o viata buna pe pamintul nostru stramosesc.

     Dar stiti ce? N-avem caracter – pentru ca nu avem dragoste de aproapele si frica de Dumnezeu. Daca am tine cele zece porunci, am fi un popor nemaipomenit. Si inca nu-i tirziu… Si tilharul de pe cruce a mai avut o sansa, darmite noi romanii? “Trezeste-te, romane, din somnul cel de moarte”…poate fi nu numai un vers patriotic, dar si unul spiritual…

https://www.facebook.com/EvolutiaColectiva/videos/1198518496842592/?theater

DISCIPLINA SI DRAGOSTE...

     

     In tot amalgamul asta de stiri in care vestile rele se petrec si se imbulzesc una pe alta, am gasit astazi totusi o mingaiere. Si am inceput sa ma simt un pic mai bine si pentru faptul ca sunt romanca. De mult nu mi s-a mai intimplat asa o chestie. Da, am cetatenie americana de multi ani - si respect tara asta pentru ca m-a primit cind eram fara tara, fara cetatenie, fara directie. Dar undeva in inima mea am ramas "taranca" aia din Petrila – cum ma numea Tarzanul evanghelic zilele astea. El a facut-o in batjocura, dar eu nu vad nimic de dispretuit... Dar sa continui...

    M-au cuprins o mindrie si o bucurie vazind romanii nostrii aliniati frumos si disciplinati in fata ambasadelor, exprimindu-si dorinta de a li se face dreptate, laudind pe Dumnezeu, crezind in El si marturisind cu tarie si putere Adevarurile Lui. Ma bucur ca parca am vazut ca romanii mei au inteles ca nu tot ce sclipeste in apus e bun si ma bucur ca inca in Romania mai este respect pentru familie. Da-le, Doamne, intelepciune romanilor de acolo si de pretutindeni si mult discernamint!

     Stiu ca sunt inca multe de schimbat si in Romania si la romani - ca nici noi romanii nu sintem perfecti. Si daca nu avem unele metehne, le avem pe altele, si le stim noi foarte bine care sunt - dar trebuia sa incepem de undeva si sa ne schimbam atitudinea, si se pare ca am inceput. Si se poate. SE POATE. Nu trebuie decit sa fim sare si lumina. ATIT!

     Discutind despre educatia copiilor, fiecare dintre noi se axeaza pe ce stie din copilaria lui si din experienta pe care a avut-o ca parinte cu copiii lui. Dar suntem atit de diferiti unii de altii, si punctele noastre de vedere sunt si mai  diferite. Ca suntem ca si tabloul lui Mendeleev cu tot felul de elemente chimice care reactioneaza intre ele. Si reactiile depind de care elemente intra in contact unul cu altul, de cantitate, de conditii exterioare si interioare… asa ca e greu sa judeci corect. Uneori chiar si expertii care judeca gresesc - si  chiar si atunci cind aparent au toate elementele si informatiile la indemina sa faca o judecata dreapta, corecta si chiar cind doresc sa fie corecti... tot gresesc.
Avem obiceiuri diferite... unele stranii chiar, avem nevoi diferite, comportamente diferite. Daca rigii la masa intr-o tara esti nesimtit, si in alta tara esti politicos cu gazda. Acelasi om, acelasi gest, aceeasi situatie. Trebuie sa stii unde sa rigii... ca daca gresesti nu te mai invita la masa.

    Sar unii ca floricelele cind e vorba de disciplina copiilor. Eu una am mincat bataie in copilarie si nu intotdeauna pe drept (zic eu). Mi-a fost ciuda multa vreme pe mama mea ca de cum intra tatal meu in casa seara dupa lucru - de cum incepea sa se plinga de mine. Si eu ridicam vocea sa ma apar; si acuma realizez ca daca as fi tacut, n-as fi mincat bataie, ca invinuirile mamei nu erau asa grave.  Mama mea era asa de stricta, ca nu ma lasa nicaieri sa merg, nimic sa fac, si daca faceam vreo prostie, era tot ceva marunt, ca nu aveam posibilitatea sa fac ceva mai mare si mai rau – ca poate as fi facut daca as fi avut mai multa libertate. Dar bateam din melita atita pina il enervam pe tati, si atunci ma lovea . Era obosit, flamind, mai stiu eu cum preocupat si trebuia sa opreasca harmalaia… asa ca o oprea oprindu-ma pe mine. Dar… cit de mult ma durea bataia si faptul ca ma credeam nevinovata si nedreptatita, m-ar fi durut de o mie de ori mai mult sa fiu despartita de ai mei. Asa ca nu pot sa inteleg stilul de lucru al organizatiei asteia criminale din Norvegia care desparte familii. As fi inteles daca ii obligau pe parinti sa participle la cursuri, sa ii educe, sa ii determine sa isi schimbe comportamentul daca era necesar, dar ce se intimpla acolo este cruzime, si mai degraba organizatia asta este vinovata de crime impotriva copiilor.

Dar sa revin la elementele mele pe care le stiu. Am ajuns parinte si am crescut singura doua fete. Pe una o puteam disciplina din priviri… dar cea mare, la fel ca mine, era tare la cerbice… asa ca a trebuit sa practicam sportul cu cureaua. Mi-amintesc ca odata a venit de la scoala (prin clasa a patra) si era tare… ginditoare. Am intrebat-o care-i problema si mi-a marturisit intr-un tirziu ca invatatoarea le-a spus la scoala ca daca iau bataie acasa sa cheme politia. Am cascat ochii mari si am zis…

-Chiar? Uite ce e… (si i-am pus telefonul in fata) eu zic sa nu mai astepti si sa chemi politia chiar acuma - in momentul asta - sa terminam odata chestia asta. Ca am de gind sa-i trag si la politai o mama de bataie, si miine ma duc la scoala si ii trag una si la invatatoarea ta. Ai priceput?

Mai tirziu, dupa citiva ani, Laura mea mi-a zis…

-Stii mami ca eu te-am crezut ca ai sa-i bati pe politist si pe invatatoare?

-Cum asa, Laura?

-Pai… tu intotdeauna te-ai tinut de cuvint…

Laura mea are trei copiii si e si bunica de vreo 6 luni. Cind discutam despre cresterea copiilor, avem amindoua si experienta de a fi copil, si experienta de a fi parinte. Laura a fost primul meu copil si cu ea am practicat prima data in viata mea responsabilitatea de a fi mamica. Mi-am cerut scuze de la copiii mei pentru unele greseli, si de la Laura indeosebi - asta bineinteles dupa ce s-au maturizat. Niciun copil nu vine pe lume cu un manual de functionare… Fac parintii greseli? Sigur ca da. Fac copiii prostii ? Sigur ca fac. Si atunci ce-i de facut? Ii lasam de capul lor? Ne despartim ca nu ne intelegem si traim raspinditi printre straini, ca strainii stiu mai bine? Nu este toata viata asta o experienta din care invatam o multime de lucruri si ne pregatim pentru o viata mai buna, pentru o lume mai buna? De ce o fi pus Dumnezeu atita dragoste in noi: si in parinti pentru copii, si in copii pentru parinti? Poate pentru ca dragostea acopera totul, iarta totul, crede totul… Cu toate greselile copiilor mei, nu as fi vrut alti copii. Si bucuria mea este cind aud acelasi lucru de la fetele mele - atunci cind imi spun ca nu ar fi vrut sa aiba alta mamica decit pe mine. Stie organizatia de aparare a copiilor din orice tara ar fi ea ce e mai bine pentru copiii nostri? Stie ea mai bine ca Dumnezeu unde sa plaseze copiii ?

    Doamne, Tu care stii totul si poti totul, fa-le dreptate acestor copii, si transforma, si reformeaza Tu aceasta organizatie de aparare a copilului – in asa fel incit sa functioneze dupa standardele tale si sa intervina doar acolo unde este intr-adevar nevoie! Si intareste familia - celula societatii creata de Tine! Ajuta-ne sa ne crestem copiii pentru slava Ta, dupa Cuvintul Tau! Si Cuvintul Tau spune ca pe cine iubesti Tu... si pedepsesti. Si o faci cu dragoste si din dragoste. Asa sa ne ajuti si pe noi sa ne crestem copiii, exact asa cum ne cresti Tu!