Alergam bezmetici dupa fericire, vrem sa ne mearga bine... muncim pina ne ies ochii din cap, platim cu sanatatea bunurile ce le adunam, ii neglijam pe cei dragi si-L neglijam pe Dumnezeu... in speranta ca... odata si odata, nu stiu exact cind si ce se va intimpla, dar... cind vom ajunge acolo, vom fi... tare multumiti. Si nu sintem... chiar daca ajungem sa obtinem tot ce ne-am propus de la inceput.
Citieste cu mine rar inca o data cele doua versete din Psalmul 128, oricine ai fi... ca asa zice acolo... "ferice de oricine". De fapt, acest "oricine" nu se refera chiar la fiecare - ci la acel "oricine" care "se teme de Domnul si umbla in caile Lui".
Simplu... nu-i asa? Si apoi ma surprinde placut rezultatul acestei umblari. Nu-i ceva de lepadat sa ne bucuram de "lucrul miinilor" noastre... Imi amintesc ca in Scriptura se vorbeste despre un nebun care si-a construit un hambar urias, ca nu mai avea unde sa-si puna recolta, atita avea de mult... si care se bucura aiurea, fara sa stie ca in noaptea cind a terminat hambarul va muri...
In esenta, se pare ca fericirea de-a ne bucura de lucrul miinilor noastre depinde nu de puterea de a stringe, de destoinicie sau istetime... ci de umblarea pe caile Lui.
Daca nu ne-am epuizat inca alergind dupa fata morgana... poate ne facem o revizuire a vietii. Si poate schimbam ruta ...
No comments:
Post a Comment