M-a sunat zilele trecute tatal meu, ca sa imi relateze o discutie cu prietenul lui bun de o viata, Nicoara Iacob... o discutie care a sunat cam asa...
-Elisei... Elisei... Elisei... cuvinte repetate cu greu si la intervale lungi, si dureroase... si chinuite taceri... de prietenul lui, Iacob...
-Poti sa ma duci sa il vad... mi-a zis tatal meu...???
Si am fost astazi. Povestile din familie circula ca pe cind eram de 3 ani, omul asta ma cara pe umeri si ma ducea cu sania uneori pe pamintul uscat si fara zapada suficienta, doar ca sa-mi satisfaca dorintele mele copilaresti... Mi-amintesc de calatorii cu motocicleta pe la Manastirea Cozia si prin Banat... si mi-amintesc de mina lui de artist care imi desena la cerere tot felul de lucruri si de vorba lui moale si risul copilaresc... I-am spus "Fa" Nicoara pe vremea cind nu puteam sa spun "fratele", si asa i-a ramas numele pina astazi intre membrii familiei...
Intr-un carucior l-au adus pe pe Fa Nicoara in living room. Cele doua operatii de cancer la creier i-au luat puterea, vigoarea, vazul, puterea de a vorbi, de a merge... Ce nu au luat inca au fost lacrimile... Fa Nicoara plingea...
Linga el, sotia lui incerca sa se arate curajoasa si puternica... Tati, slab si el, si micsorat de virsta a trecut in partea stinga a prietenului lui, ca acesta sa-l poata vedea cu ochiul cu care mai zarea inca ceva. Doi oameni care au impartit o viata de bucurii si de tristeti ca prieteni... Doi oameni care s-au cunoscut la tinerete si a caror prietenie a durat de mai bine de 50 de ani... dindu-si acum mina si luindu-si ramas bun fara cuvinte rostite - doi oameni care nu mai au nevoie de cuvinte ca sa comunice...
.........................
Pe cit de trist, pe atit de real. Viata are un inceput si un sfirsit. Cel putin viata pe acest pamint. Cum or putea cei care nu cred in Dumnezeu sa treaca prin astfel de clipe, nu-mi imaginez. Singura raza de lumina si de speranta ne-a venit din promisiunea Domnului Isus ca in momentul cind vom pleca de aici vom fi cu El... Asa i-a promis El tilharului de pe cruce. Si oricarui alt tilhar care se intoarce pocait la El. Am cintat citeva cintari de ale noastre, pline de miez si de speranta... "El pasarea hraneste si de min' e grija Sa"... si ne-am rugat Aceluia care a promis ca si atunci cind vom merge prin Valea Umbrelor Mortii va fi cu noi... si am inteles ca mai devreme sau mai tirziu vom urma pe acelasi drum... Am plecat spre casa plini de ginduri si amintiri rascolite... dar purtind toate astea pe umerii credintei ce-o avem. Despartirea este temporara... si ne-om vedea din nou dincol' de zare...
No comments:
Post a Comment