Exista in multe orase locuri si strazi, zone intregi chiar unde mizeria este la ea acasa. Nu… nu vorbesc doar de gunoiul de pe strada, ci de intreaga gama de vicii, si crime, si murdarii pe care o fiinta umana le poate experimenta. La noi in Modesto este strada a 9-a. Acolo tinere si tineri stau si asteapta “ocazii”… Acolo oamenii isi vind nu doar trupul, dar si sufletul. Acolo se drogheaza incercind sa isi gaseasca un moment de fericire – recunoscind si prin aceasta ca cel mai de pret lucru este… pacea. Si vind tot ce au, si se vind ei insisi pentru un moment de tihneala, de pace interioara…sau poate este doar o minciuna si isi amortesc simturile, sa nu mai fie constienti de realitatea cruda si nemiloasa in care traiesc? Nu-i asta lucru ciudat? Cind poti obtine o pace care intrece orice pricepere si de lunga durata cu Christos…? Fara bani si fara plata. Si oamenii isi vind trupul si sufletul pentru citeva ore de “pace”, dupa care se reintorc la mizeria vietii lor reale.
Pe o astfel de strada a crescut o tinara . Acolo si-a petrecut viata de cind se stie matura. Un grup de femei credincioase a deschis in New York un loc de refugiu pentru femeile strazii si cumva a ajuns si ea intr-un astfel de loc. Ceva ciudat la fiinta asta a fost ca din ziua in care a pasit in casa de refugiu si in zilele urmatoare a continuat sa fie vazuta carind dupa ea in permanenta o cutie de tabla – din cele in care se vind vopselele. Daca mergea la masa era cu cutia, daca se ducea la plimbare era cu cutia…si seara linga pat isi aseza aceeasi cutie. Bineinteles ca asta le-a provocat curiozitatea celor care lucrau cu oamenii strazii. Astfel ca una dintre credincioasele care o urmarea mai indeaproape s-a apropiat de ea de citeva ori si intr-o discutie, dupa multa insistenta, aceasta tinara i-a povestit misterul cutiei pe care o purta dupa ea.
Si tinara povesti ca a crescut intr-un orfelinat, ca mama ei a aruncat-o la gunoi la doua ore dupa ce a venit pe lume. Mama ei a fost gasita si pedepsita, dar asta nu i-a schimbat ei viata, si ca atare a crescut la orfelinat, si apoi a devenit mai tirziu omul strazii. Povestea ca in urma cu citiva ani s-a hotarit sa o caute totusi pe mama ei. Si nu a gasit-o la adresa unde locuia - dar i s-a spus ca este in spital. Reuseste sa o vada pe mama ei tocmai cu o zi inainte ca ea sa aiba parte de o moarte teribila - in urma complicatiilor produse de sida. Inainte de a muri, mama ei reuseste totusi sa ii spuna ca... o iubeste. “Iti dai seama?” Zise tinara emotionata… “M-a iubit! Mama mea m-a iubit!”…
Dupa moartea mamei, tinara se duce la pompele funebre si insista sa ceara cenusa mamei sale. Induiosati de situatia ei… cei care lucrau acolo pun cenusa in cutia aceea de vopsea pe care tinara noastra o cara peste tot dupa ea… Cel ce povestea aceasta dureroasa situatie nu explica nimic mai mult. Probabil ca scopul povestirii era doar sa arate cit de jos poate omul sa cada… conditia deplorabila in care se afla omenirea. Dar pe mine m-a intrigat aceast devotament al tinerei sarmane fata de o mama care nu a facut nimic, dar absolut nimic pentru copila ei... decit… sa ii spuna o data - o singura data in viata ca... a iubit-o.
Cit de adinca este nevoia noastra de dragoste… cit de mult face un cuvint de iubire… cita lume plinge si sufera din lipsa dragostei???… Si toate astea cind un Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi daruindu-ne ce avea mai bun, mai sfint, mai drag… Si desi ne-a aratat atita dragoste, nu avem nici un pic de recunostinta... Oare cit ar trebui - mai mult decit aceasta tinara - sa purtam semnul dragostei desavirsite a Bunului Nostru Parinte si sa le spunem tuturor cit suntem de iubiti?...
Si totusi... unii dintre noi umblam cu cutia cu cenusa dupa noi... Nu te poti mira indeajuns ce minte si ce gusturi avem!...
No comments:
Post a Comment