A.DAMA NE SPUNE O POVESTE CU TILC... (pentru concurs)

Era odată într-un sat din România o femeie care avea mulți copii, un soț alcoolic și al naibii de bătăuș. Venea câteodată seara acasă ars de rachiu, pus pe scandal, iar femeia fugea prin vecini și chiar peste deal ca să-și scape pielea. Nu-i vorbă că ea credea în Dumnezeu în felul ei, dar și crucea ce-o avea de dus îi părea adeseori prea-prea și foarte-foarte... Ca pomul crescut între șinele trenului, care se mai ceartă la răstimpuri cu Făcătorul său: „Bine, Doamne, dar chiar aici e locul meu, pe această cale ferată, să mă doboare frontal și fatal orice tren care trece pe-aici?” Cum era de așteptat, din partea Lui nu venea niciodată niciun răspuns. 
Vânturile au continuat să bată uneori cu mare putere în crengile copacului, ninsorile și-au făcul culcuș la pieptul lui, viscolul l-a înclinat într-o parte și alta, însă rădăcinile s-au întărit și n-a fost chip să fie făcut una cu pământul. Iar trenul care să-i curme viața de tot n-a mai venit nici el cu anii... 
Tot așa și femeia – a mai primit câte-o lovitură a sorții și câte-o bătaie a soțului, și-a îngrijit și crescut copiii cum s-a descurcat mai bine în astfel de condiții, a bombănit la răstimpuri de ce-a așezat-o Dumnezeu acolo, între șinele trenului, însă n-a încetat nicio clipă să creadă că El știe mai bine rostul lucrurilor, chiar dacă tace despre toate astea. 
Și au crescut mari copiii, și femeia n-a încetat să se îngrijească de ei ca o mamă bună, chiar dacă bărbatul își dădea câștigul pe băutură și acasă aducea doar scandal, duhoare și bătăi – mai bine de treizeci de ani la rând... Avraam a primit împlinirea promisiunii după un sfert de veac, dar această femeie a trebuit să aștepte mai mult. 
Uneori se vedea ca o unealtă sfărâmată și nefolositoare în Mâna Creatorului, ca un spărgător de nuci cu un braț rupt. Atunci nu mai ai niciun folos să-l ții în sertar. Îl arunci și-ți faci rost de unul nou. Și când avea astfel de gânduri vorbite – doar între ea și El –, Dumnezeu îi spunea să mai aștepte, că sigur îi va face restaurarea necesară și va fi iar ca nouă și, mai ales, în putere să fie de folos.
În urmă, bărbatul ei cel nestrunit a căzut bolnav și... lat-întins, a avut vreme să mediteze la Dumnezeul nevestei lui și-a avut vreme să vrea să înțeleagă tâlcul purtării ei, al răbdării și neabandonului: „De ce nu mi-a dat papucii de-atâta amar de vreme, că doar așa era normal și asta meritam!?” 
Și a început să asculte la casetofonul vechi din cameră predici înregistrate, și-a pășit încetul cu încetul pe tărâmul credinței venite în urma auzirii. Și Cuvântul care nu se întoarce la El fără rod, și-a făcut culcuș în inima lui și el s-a lăsat transformat, așa cum un vas spart este lipit la loc cu foiță de aur, așa încât valoarea lui în formă restaurată e chiar mai mare decât valoarea lui inițială. Și-a dorit atât de mult să facă botezul în apă, încât și-a chemat fiii, deja mari, și i-a rugat să-l caute pe omul care rostea predicile ascultate ceasuri și zile la rând pe casete și să-i spună că ar vrea să fie botezat de el. 
Dintr-un vas spart și nefolositor, a fost transformat într-un vas frumos – cu o istorie zbuciumată, dar adevărată – un vas de mare preț. 
Iar femeia, înălțată într-un pământ neprielnic, pe o cale ferată, în așteptarea izbiturii trenului nimicitor, neînțelegându-și de multe ori menirea de unealtă zdrobită în Mâna lui Dumnezeu, a primit finalmente răspunsurile de care avea nevoie: bărbatul ei, adunat din cioburi, a devenit un vas aurit, furând privirile oricui se uită la el și-l admiră. 
Și toate astea pentru că atunci când ne lipsește perspectiva – chiar asupra a ce va veni peste zece, douăzeci sau treizeci de ani –, ne este suficientă credința că Dumnezeu ne iubește atât de mult cât să ne facă într-o bună zi făpturi noi... pline de strălucirea Lui.