“Isus mergea spre Ierusalim si a trecut printre Samaria si
Galilea. Pe cind intra intr-un sat, L-au intimpinat zece leprosi. Ei au stat
departe, si-au ridicat glasul, si au zis: ”Isuse, Invatatorule, ai mila de
noi.”
Cind i-a vazut Isus , le-a zis: ”Duceti-va si aratati-va
preotilor!” Si pe cind se duceau, au fost curatiti.
Unul din ei, cind s-a vazut vindecat, s-a intors, slavind
pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fata la pamint la picioarele Lui Isus,
si I-a multumit. Era Samaritean.
Isus a luat cuvintul si a zis: ”Oare n-au fost curatiti toti
cei zece? Dar ceilalti noua, unde sint? Nu s-a gasit decit strainul acesta sa
se intoarca si sa dea slava Lui Dumnezeu?”
Asta a fost atunci… dar din pacate la fel se intimpla si
astazi. As vrea sa ma identific cu “strainul”… cu Samariteanul acela vindecat,
care s-a intors din drum sa-I multumeasca Binefacatorului lui – dar ma tem ca am
trait o multime de situatii cind m-am rugat, Domnul a raspuns
rugaciunilor mele, si eu mi-am urmat drumul mai departe, fara sa ma opresc,
fara sa intorc capul si macar sa flutur mina in semn de recunostinta. De cite
ori m-am rugat la capul copiilor sau al celor dragi care erau bolnavi, sau
m-am rugat pentru propria boala, sau m-am rugat pentru nebuniile copiilor mei,
sau pentru propriile mele incurcaturi si necazuri… si El mi-a auzit glasul
jelindu-ma si mi-a raspuns! Dar mi-am continuat drumul usurata de povoara fara
sa ma opresc sa-I dau slava Celui ce mi-a purtat de grija.
Cuvintul Lui este viata. Cuvintul Lui este intelepciune. El
merita slava noastra, multumirile noastre, dragostea si recunostinta noastra.
Daca ne gindim la pilda celor zece fecioare, putem recunoaste usor vremile
si situatia in care traim. Toate cele zece fete erau fecioare si-L asteptau pe
Mirele. Dar toate au adormit. Ma uit la programe de la diferite biserici si
admir cit de grandioase sunt cladirile – si ma tulbur la gindul ca sunt aproape
goale. Nu se mai cinta imnurile acelea care dadeau slava Domnului – o adevarata
inchinare armonioasa. Suntem cu totii adormiti. Ca daca am fi treji, am lucra si
s-ar vedea rodul muncii noastre. Porunca este sa mergem sa propovaduim la orice
faptura Evanghelia Lui Christos - dar dupa roade se vede treaba ca nu prea ne
fortam… ca sunt tare putini snopi. Inactivitatea noastra este somnul din
parabola cu fecioarele. Dormim. Sintem atit de confortabil atipiti pe perna
nepasarii. Am avea multumiri de adus, alte rugaciuni de inaltat, ar
trebui sa propovaduim Cuvintul, ar trebui sa Il slavim pe Cel care ne-a
curatit de lepra pacatului. Dar noi dormim - ne intoarcem pe partea aialalta, sa
ne facem cit mai comozi…
Ce-i de facut? Sa ne intoarcem, sa ne aruncam cu fata la
pamint, sa-I multumim! Sa rascumparam timpul pina se mai zice "azi"… ca noaptea e
pe sfirsite si se arata zorii diminetii!
