Un croissant se balansa pe nervii mei...

     Anul trecut in decembrie , tatal meu a murit dupa o lunga si grea suferinta. Lipsa lui inca umbreste viata noastra , a celor trei copii ai lui si a nepotilor. El a fost un om deosebit care ne-a studiat si a fost pentru fiecare din noi ceva...altceva...dupa nevoile si inclinatiile noastre. Ne stia...iar noi am gasit in el intotdeauna un turn de scapare. Cu imperfectiuni umane ...el a fost insa reprezentantul Tatalui nostru Ceresc. Nu stiu daca l-am admirat suficient pentru toate calitatile lui cit a trait. Unele dintre aceste calitati nu le-am evaluat corect. Mai ales rabdarea...
     De cind s-a dus el, mama noastra a ramas sa se sprijine de bratele noastre; pe rind si de la capat; fiecare ne-am asumat o pozitie si o felie din timpul nostru ca sa il suplinim pe tati. Am reusit? Nu cred...nici pe jumatate.
      Intre cele zece porunci este una insotita de o fagaduinta. Cind tati inca traia , i-am spus ca eu nu am sa traiesc mult. M-a intrebat mirat..."de ce?"...Si i-am spus ..."pentruca nu stiu cum am sa reusesc sa tin acea porunca privitoare la parinti". Am ris amindoi.
      Acuma...ce mi-a trecut prin cap astazi, dupa un argument cu mama mea...Oare cum a reusit Tatal Ceresc sa ne iubeasca pe cind eram noi pacatosi? Ca mie imi vine sa sorb din priviri pe ai mei copii sau frati sau surori sau oricine inrudit cu mine - dar numai cind e armonie si intelegere si invoire intre noi. Si cum cineva imi trece curmezis pe dinainte, cum ma revolt. Si daca nu eu ma revolt sau arat ca ma revolt, ceva in mine tot se ratoieste pina iasa afara ...
     Nu va vine sa credeti ce situatie se creaza cind cumperi croissants mari de la Cotsco si nu croissants mici de la Winco. E dezastru. Ai zice ca suntem dupa cutremur si ni s-au imprastiat toate oalele din cabinetii din bucatarie. Eu 65 de ani si mama mea 85. Ar fi cazul ca la virsta asta sa avem amindoua destula intelepciune sa tragem o tura de ris si sa ne bem cafeaua zimbind. Dar cred ca numai voi zimbiti de data asta citind asemenea prapastii.
     Dar sa revin la gindul care l-am avut in dimineata asta chiar dupa ce mi-am luat cafeaua cu croissants mari. Cum ne-a iubit Tatal in starea jerpelita in care eram? De ce nu reusim sa aratam mai dragastosi cu cei dragi ai nostrii cind se balanseaza pe ultimul nostru nerv? Ca la urma urmei...nimic nu este la intimplare. Nici un fir de par nu cade fara stirea Lui! Asa zice Biblia. Atunci de ce ma zburlesc la lucruri marunte? Imi veni in minte acuma...am sa tai croissantii in bucatele mici de
acuma inainte...Dar este asta o solutie? Si inca ceva...De ce imi sar capacele pentru asa un amanunt marunt? Daca eu sunt ancorata in Christos, valurile astea marunte ar trebui sa le tratez cu indiferenta cel putin daca nu cu ingaduinta. Sa nu vorbim de dragoste ca parca aia se poate doar in alt univers deocamdata...Si uite asa dragii mei puteti sa va stricati si voi ziua pe seama marimii unui croissant. Asta in caz ca nu aveti alte subiecte "IMPORTANTE" de argumentat pe ziua de azi. Asadar ...spor la treaba.